BobbyVoicu.ro

Update 2025: in 2016 am vandut jocurile, moment in care ajunseseram la 40,000,000 de download-uri/install-uri si vreo 3-4 milioane de jucatori zilnic in vreo 5-6 jocuri lansate. Dupa care eu mi-am luat o pauza “scurta” care s-a dovedit prea lunga din cauza COVID. In 2024 am pornit Mixrift.

---

Articolul original, scris in 2013, mai jos:

Zilele astea Mavenhut e in finala “Startup of the year” in Romania, competitie organizata de The Next Web. Asa ca e un moment propice sa aruncam o privire asupra 2012, anul in care am ajuns de la 0 la o investitie de 550,000 Euro.

2012 a parut, din multe puncte de vedere, 3 ani prinsi intr-unul singur.

Dublin: inceputul “lean”

Primele 4 luni au fost lunile de Startup Bootcamp Dublin.

Am fost 3 cofondatori (Bobby, Elvis si Cristi) care am stat zi si noapte pe un singur proiect, fara alte distrageri majore. Desi una dintre cele 3 iubite a “cazut la datorie”, nerezistand distantei. Ceea ce nu a fost extrem de bine, clar.

Si totusi, nu cred ca am mai ajuns la nivelul respectiv de efort si eficienta ulterior. Am mancat, am baut si am respirat Mavenhut. Impreuna 🙂

Am invatat, printre altele, ca “pivot” e un cuvant prea des folosit, dar ca Lean Startup e un concept extraordinar. Am testat ideea noastra inca inainte de a avea prima linie de cod scrisa, punand un formular pe un site si trimitand 200 de oameni pe el cu Facebook Ads. Si vreo 150$ cheltuiti. Asa am aflat ca un Solitaire multiplayer nu e chiar o idee rea. Dimpotriva!

De altfel, primul workshop la care am participat in Dublin a fost unul cu Ash Maurya, care ne-a clarificat foarte mult conceptele. Dupa Lean Startup a lui Eric Ries, Running Lean e cartea pe care ar trebui sa o cititi cand creati produse sau va ganditi sa incepeti un business nou.

Ca sa va faceti o idee, Elvis a facut 400 de deploy-uri in prima luna de Solitaire Arena. E adevarat, facea cam 15 pe zi, atat de rapid era ciclul de invatare si implementare. Si da, era vorba de cate un bug pe deploy, de cele mai multe ori, dar asta ne permitea sa invatam imediat ceva nou. Si iar, si iar, si iar.

Eu am invatat ca faptul ca vorbesc la conferinte de 8 ani nu ajuta cu nimic cand trebuie sa spui cat mai multe in doar 5-6 minute, la Demo Day. Si cand de asta poate depinde investitia in compania ta. Mi-a luat aproape 3 saptamani sa ajung la o varianta cat de cat ok. Care a fost data peste cap de faptul ca a picat microfonul. De doua ori.

Tot la prezentare am aflat ca a intra pe scena ca un boxer in ring, cu halatul pe tine si manusile pe maini (sort of!) la propriu, e o modalitate sigura ca investitorii potentiali sa te tina minte. Mai adauga un microfon care nu merge, o “revenire” spectaculoasa, slide-uri cu numere reale si am rezolvat: fiecare persoana de-acolo ne-a retinut.

Intr-un final, Dublin a fost locul in care probabil am avut cea mai mare eficienta si productivitate. Daca exista un singur motiv pentru care insist ca echipele de fondatori sa plece la diferite acceleratoare, acesta e: timp de 3 luni nu veti face altceva. Veti visa proiectul vostru, veti respira proiectul vostru. Iar 3 luni de coabitare (!locuit impreuna!) iti arata clar daca te poti intelege cu partenerii tai pe o perioada mai lunga de timp.

Dupa Demo Day a urmat o zi de dezamagire crunta! In ciuda asteptarilor, nu am primit nici o oferte pe loc, atunci, in seara aia. Desi asa auziseram noi de la americani :))

Noroc ca de-a doua zi au inceput sa sune investitorii si, o saptamana mai tarziu, aveam 8 oferte de “seed investment” (pana in 100,000 euro) pe masa.

Bucuresti: o vara fierbinte

Si asa a inceput o vara de foc. Si la propriu, si la figurat. Al doilea an, practic, din 2012, desi au fost numai 3-4 luni, a inceput in mai, in Bucuresti. La 35 de grade, intr-un birou fara aer conditionat. Cu discutii continue cu investitorii cu care apucaseram sa discutam deja si cu noi discutii cu investitori noi. Ofertele nu lipseau, dar toate erau pentru sume mici, care nu ne-ar fi ajutat foarte mult.

Vara a devenit si mai fierbinte cand am inceput sa ne lovim de faptul ca, totusi, de 6 luni traiam mai mult din economii. Iar economiile au un talent deosebit din a nu creste daca nu generezi venit de nici un fel. Dimpotriva. Un site mai vechi vandut la momentul oportun ne-a mai oferit o perioada de respiro, dar una dintre lectii a fost ca nu vrei sa negociezi cu “burta goala”.

Din fericire, am castigat Competitive Startup Fund, o competitie a Enterprise Ireland care ofera 50,000E, trimestrial, catre 15 startup-uri din Irlanda (unde am pornit Mavenhut, deci eram eligibili). Nu am luat banii, pana la urma, insa ne-a oferit o plasa de siguranta suplimentara, care ne-a permis sa discutam mai linistiti cu investitorii potentiali cu care discutam deja.

Intre timp, produsul crestea, userii jucau din ce in ce mai mult, aratam din ce in ce mai mult “traction”. Puteam, astfel, sa discutam cifre cand ne vedeam cu cei interesati sa bage bani. Si nu cred ca a fost ceva mai important in discutiile noastre decat faptul ca puteam spune “80% din userii nostri sunt femei peste 25 de ani, care joaca in medie cam 10 meciuri pe zi”. Am aflat ulterior ca majoritatea start-up-urilor in situatia noastra (early) nu aveau nici cea mai mica idee despre astfel de lucruri. Dar noi aveam experienta anterioara a lui Cristi, care a lucrat in Berlin timp de 6 luni analizand zi de zi astfel de numere si informatii si intelegand cat de important e sa urmaresti si sa masori orice de la bun inceput.

Spre sfarsitul verii am inceput sa intru si eu mai mult in paine, avand in vedere ca eu ma ocupam de partea de business, de partea juridica samd. Deja discutiile cu investitorii erau si mai avansate, incepusera sa apara in peisaj si avocatii, estimarile de costuri si venituri aveau din ce in ce mai mult sens, numerele incepeau sa capete substanta.

 

Craciunul a venit mai devreme!

Si am intrat in al 3-lea an din 2012: toamna. Si prima transa din investitia SOS Ventures. O transa, insa, de a carei utilizare depindea restul investitiei. Era o transa mica, de 50,000E. Eram in stare sa scalam ceea ce faceam in momentul in care aveam si niste bani de cheltuit? Ei, ati fi surprinsi, stiu, dar da, am fost in stare :))

La inceputul lui septembrie am aflat ca prea multi useri, prea repede, nu fac bine. Pentru ca in 3 zile ne-a picat serverul de 5 ori. Dar ne-am adunat si in doar 2 luni am livrat KPI-urile stabilite cu SOS Ventures. Si cateva zile mai tarziu, la ora 1 noaptea, am trimis sms-ul minune co-fondatorilor mei: Craciunul a venit mai devreme!

Avocatul nostru tocmai ne anuntase ca toate semnaturile erau pe contract iar banii vor fi livrati a doua zi.

Principala lectiei a acestei ultime perioade? Investitorul poate fi un partener foarte bun, daca asta iti doresti si faci efortul necesar. Am invatat ca trebuie sa comunicam in permanenta, pentru a nu fi nevoiti sa reluam 3 luni de eforturi si sa le explicam in 20 de minute. Am invatat ca poti spune “nu am idee ce sa fac aici” fara sa insemne ca nu mai iei investitia sau ca esti un antreprenor slab.

Intr-un final, 2012 s-a terminat bine. Fara zile libere de sarbatori, e adevarat, pentru ca, in ciuda a ceea ce credeam noi (ca lumea nu sta pe calculator de Craciun), am avut trafic din plin. Si jucatori care voiau sa joace si, de ce nu, sa cheltuie 🙂

Da, 2012 a fost anul in care am pornit de la 0 si am ajuns la o investitie de 550,000Euro ($700,000).

Inainte de toate, Mavenhut participa la Startup of the Year in Romania. Asa ca, daca tot sunteti aici, mergeti si votati la Startup of the year: Mavenhut la prima categorie, Bobby Voicu la a doua si Solitaire Arena la a 3-a, apoi cum vreti voi 😀 Si, evident, spuneti si prietenilor, sa vina si ei sa voteze. Daca nu stiti ce e cu Mavenhut, povestea investitiei de 550,000 Euro o puteti citi aici.

In februarie 2012 Mavenhut valora extraordinara suma de 0E. Nici macar nu exista ca nume, era doar un potential proiect in mintea celor trei cofondatori: Elvis, Cristi si Bobby.

In noiembrie 2012 SOS Ventures investea 550,000E pentru o valoare mult mai mare. In doar 7 luni, trecuseram “from 0 to hero”, cum spun englezii.

Ce inseamna, insa, in cifre, 2012 pentru noi? In afara de un an extraordinar.

La momentul investitiei, cifrele noastre aratau cam asa:

– 120,000 registered players
– 12,000,000 games played in total
– 60,000 monthly active users
– 12,960 Daily Active Users

Tractiune din plin.

In primul rand, impactul major la nivel personal

– o iubita mai putin (din 3 prezente initial, cate una pentru fiecare co-fondator 😀 )
– mai multe de 1000 de ore de Skype. Nu pentru business. Dar am plecat din Bucuresti cu 3 prietene, dupa cum spuneam.
– 5kg in minus pentru Elvis
– 16 kg in plus pentru Bobby (fiecare reactioneaza diferit la stress,da? 🙂 ).
– Cristi stationeaza in kg.
– 4 luni de Dublin, intr-o ploaie continua
– 3 luni de vara in Bucuresti, la 35 de grade celsius, intr-un birou fara aer conditionat. Probabil ca sa compensam ploaia.
– zile de vacanta: 0. Fiecare 🙂
– tatuaje noi: 2
– o foca vazuta de pe balcon in Dublin (da, pe bune, o foca. Initial am crezut ca e un caine ud, dar era o foca).

– multe pizza mancata de la PHD din Dublin. Daca depaseai 50E plateai numai jumatate. Deci am facut eforturi supraomenesti. Si am reusit intotdeauna sa mancam tot! 😀
– 5E un sandwich vai de capul lui in Spar, un Supermarket gen Mega Image. 5E!!!!!
– o barca de pirati pe canalele din Dublin (erau pentru un festival, dar foarte distractiv)

Numere legate de business

– Mavenhut este lean-startup to the max: am pornit cu un formular in care intrebam potentialii jucatori daca ar juca Solitaire 1 contra 1. Inainte de a avea macar o linie de cod scrisa. Si ne-au raspuns 163 de persoane.
– mai mult de 400 de deploy-uri in prima luna de programare, aprilie. E adevarat, fiecare deploy rezolva o problema mentionata de userii MVP-ului initial (MVP = Minimum Viable Product)
– 42 de potentiali investitori cu care am discutat. Cu toate astea, primul intalnit (inca din ianuarie, la faza finala de preselectie pentru Startup Bootcamp) a fost si cel cu care am incheiat deal-ul final: Bill Liao, SOS Ventures. Ceea ce arata ca o relatie de durata conteaza.
– mentionari in presa: 13. Am cautat-o din greu si pe cea de-a 14-a, dar nu am reusit sa scapam de numarul fatidic. Si am dedus ca pentru noi e norocos. Insa suntem dispusi sa renuntam la numarul acesta pentru mentionari suplimentare 🙂
– probleme cu microfonul la Demo Day Startup Bootcamp: 2. Pentru ca am trecut elegant peste ele, toti investitorii cu care am vorbit au mentionat asta ulterior. De-atunci cautam sa integram o astfel de “problema” in fiecare prezentare publica. Si “trecem” peste ea 🙂
– 3 saptamani de repetat si imbunatatit prezentarea de la Demo Day Startup Bootcamp
– doua nopti (cele dinainte de Demo Day) in care am pus pe repeat prezentarea (citita de mine) in continuu, ca sa imi intre in cap si cand dorm (tineti minte episodul din Friends cu “You’re a strong woman”? :)) cam asa si eu).

P.S.: nu, nu m-am apucat iar de scris pe blog, doar ca mi-am dorit sa pun articolele despre Dublin public, mai ales pentru ca ne ajuta la voturile pentru Startup of the Year (una e sa stiti povestea, nu? 🙂 parca votati mai cu drag 😛 ).

Am 7 ani de cand, intr-o forma sau alta, scriu pe blog. Poate chiar mai mult, dar de 7 ani scriu pe blogul de fata. Si, sincer sa fiu, mi-am pierdut motivatia. De ceva timp, chiar (nu ca nu era destul de evident). Asa ca am decis sa inchid blogul. Ma mut pe email. Ce inseamna asta? Daca am ceva de scris, scriu pe email, doar catre abonati.

Cochetez cu ideea de vreun an si ceva, dar tot am avut nevoie, in diferite proiecte, sa ofer informatie publica. Acum nu mai e cazul. Redescopera Romania nu mai e, eu mi-am mutat focusul activitatii pe Mavenhut si Solitaire Arena, iar ideea ca “trebuie sa mai scriu si eu pe blogul ala” nu ma ajuta cu nimic la focus :))

Nu am idee ce inseamna asta, nu am idee daca voi mai scrie pe bobbyvoicu.ro sau nu, peste 6 luni sau peste doi ani. Dar pentru moment prefer sa imi mut focusul doar pe Solitaire Arena si Mavenhut. E surprinzator cat de multe poti face cand nu faci decat un singur lucru. Si cat de multe inveti (sper ca in perioada urmatoare, o parte din articolele de pe email sa fie si despre experienta de startup in Dublin si nu numai).

Dupa ce in decembrie am fost la Social Media Winter camp, saptamana trecuta am fost si la Social Media Summer Camp. Ma asteptam la ceva asemanator, dar am fost surprins sa nu fie asa.

In primul rand: in afara de speak-eri au fost foarte putini bloggeri. Probabil vremea calda si apa marii i-au condus pe multi spre taramuri mai umede 😀 Dar asta nu inseamna ceva rau, dimpotriva: pentru prima data dupa mult timp mi-am dat seama ca nu stiu mai mult de 30% dintre oamenii veniti la un eveniment de social media.

Si asta s-a vazut in derularea SMS: workshop-urile au fost super active, intrebarile au fost mai dese si mult mai aplicate la ceea ce inseamna social media pentru companii: pentru agentii si pentru clienti.

Biz a reusit, cred, sa creeze prima “scoala” de social media pentru companii. Faptul ca oamenii au timp sa stea impreuna cate 4 zile, sa schimbe idei la suc, la biliard sau, dupa puteri, la karaoke, face ca temele de discutie sa fie mult mai detaliate.

Sunt sigur ca de-acum vom vedea o structura cu mai multe workshop-uri, cu teme date… abia astept urmatoarea serie 😀

Alte pareri: Andreea Stan, Toma Nicolau, Haotik, Dan Dragomir, Kriogen, Horatiu Hagiu.

Mai multe detalii/link-uri la Manafu.

Da, chiar surprinzator.

Dar sa incepem cu inceputul: eu sunt fan Shrek. De la prima parte, m-am uitat ca un copil tampit la desenele animate (cred ca am vazut primul Shrek de 20-30 de ori). Iar cand am vazut primul Kuga, in imagini, m-am gandit ca seamana extrem de mult cu personajul respectiv. Uitati-va si voi in imaginea de mai jos si spuneti ca nu e asa (daca nu vedeti asemanarea, e clar, nu aveti destula imaginatie):

Ei, chiar daca nu vedeti asemanarea, eu o vad si asta a insemnat ca m-am atasat de masina fara macar sa o conduc vreodata. Cu toate astea, acum o saptamana am avut, intr-un final ocazia sa conduc un Ford Kuga. Cu pachet personalizat pe el, cu 163 de CP sub fundul meu, cu destinatia Constanta, la nisip si mare.

Masina arata extrem de bine. In ciuda clasei, iti da senzatia ca e mult mai mare, mai solida, mai sigura. Liniile Ford din generatia anterioara sunt evidente, iar pachetul personalizat o face si mai misto. Pe bune, chiar arata extrem de bine. Iti da o senzatie extrem de placuta cand cobori in parcare si o vezi sau urci la volanul ei.

 

Avand in vedere caldurile din ultima perioada si migratia excesiva a bucurestenilor spre mare am decis, cand am plecat, sa mergem pe traseul Calarasi-Ostrov-Cobadin-Topraisar-Agigea-Constanta. Un traseu nu neaparat greu, dar cu drumuri ceva mai libere, ceva mai proaste si mai valurite si cu potential de iesit de pe sosea (voluntar, pentru a testa masina) mai mare decat ceea ce oferea A1 🙂

 

Si trebuie sa spun, din nou, ca masina m-a suprins. Placut. Ford nu are cea mai buna reputatie cand vine vorba de masinile de pana acum cativa ani, dar efortul facut dupa 2008, cand a fost singura companie auto in Statele Unite care nu a luat bani de la guvernul american, se vede: interiorul nu e rau deloc, chiar daca nu e cel nou, care e superb, de la ultimul Focus. Totul e la locul sau, iar ceea ce m-a incantat peste masura sunt suporturile pentru cot de pe portiera (de pe maner si de pe geam). Ca sa intelegeti: eu am cazut acum ceva timp si mi-am ciobit ceva prin cotul stang. Asta inseamna ca de fiecare data cand imi sprijin cotul pe portiera soferului ma doare de mor. Ei, nu si in cazul lui Kuga, care are niste zone moi special pentru asa ceva. E prima masina la care descopar asa ceva si trebuie sa va spun ca, in ciuda faptului ca nu e cine stie ce, pentru mine ar putea decide cumpararea unei masini (evident, in situatia in care am redus cautarea la 2-3 masini si nu stiu ce sa aleg).

 

 

Un alt lucru deosebit, care e perfect pentru oras si cumparaturi: portiera din spate a masinii se deschide in doua parti: apesi pe butonul de sus, se deschide doar geamul din spate, sa arunci rapid ceva in portbagaj. Ai de carat un sac de cartofi? Nu-i nici o problema: apesi butonul de jos si se ridica toata portiera din spate pentru a-ti lasa loc la un portbagaj imens.

 

 

Cum se conduce? Bine. Chiar foarte bine. Masina sta perfect pe sosea si iti ofera ceva ce, de exemplu, GLK-ul, nu imi oferea: o pozitie mai ridicata de condus. Si asta in situatia in care eu conduc cu scaunul lipit de podea. Kuga “incepe” mai sus. Asta te ajuta cand conduci pentru ca vezi mai in fata, vezi deasupra masinilor din fata ta si ai timp sa previi eventualele eveimente rutiere mai repede.

Motorul masinii nu e rau deloc, calc-o putin si se duce unde vrei. Dar, trebuie sa recunosc, mi-as fi dorit un motor mai puternic. Pentru ca sunt eu nebun, probabil, dar cred ca si masina, din cand in cand, ar fi vrut. Pentru ca pare asa de solida, asa de bine legata… 🙂

Offroad nu am mai iesit. Nu am mai mers dupa vaci pe dealuri. Si pentru ca am incercat sa o conduc ca cineva care o foloseste in mod curent, in oras si putin pe drumuri mai proaste. Si asa ca am mers pe niste drumuri de tara din zona in care se face acum A3. Erau drumurile alea asa de rupte de camioane, nu aveti idee. Dar masina nu a strambat deloc din nas. Gauri, pamant, balti. Orice a primit a livrat: ne-a dus unde aveam nevoie.

Si ultimul lucru: Ford Kuga e in acest moment pe sfarsit de generatie. Asta inseamna ca, daca sunteti atenti, puteti gasi niste oferte foarte bune la masini noi. Inclusiv (sau mai ales) la BDT, dealerul care ne-a dat noua masina sa o testam. De altfel, puteti vedea ce oferte sunt la dispozitia cumparatorilor aici.

 

Masina pe care am condus-o eu era un Kuga cu dotari Individual, adica Duratorq – 2.0TDCi 163CP PowerShift A6 (Euro 5) – 4×4. Asta inseamna ca avea si cutie automata. Pachetul interior, cu piele neagra si margini albe, este foarte misto iar senzatia pe care o ai e ca esti intr-o masina mai scumpa. Ei, masina asta, un fel de full-options, asa, este vreo 37,000E. Ceea ce nu e mult deloc pentru ce iti ofera.

 

P.S.: apa era super misto: calda si curata. Sa tot ai masina asta si pretextul de a o duce la mare 🙂 Imi pare rau ca nu am ajuns cu ea si pe drumurile dinspre Tulcea, incolo. Eh, alta data 😀

“Bobby, uite un drum de tara in dreapta, putem iesi?”
“Nu, altadata!”

Asa decurgeau discutiile mele cu Doru Panaitescu, prin statie, in Redescopera Romania. Nu trecea o ora fara sa ma intrebe daca nu vreau sa o iau de nebun pe dealuri, mai ales cand noi trebuia sa ajungem intr-un anumit moment intr-un anume loc. Nu intelegeam deloc atractia pentru iesirea de pe asfalt. Nu intelegeam de ce te-ai urca dupa vacute pe dealuri si ai intarzia in permanenta cu orele.

 

Aproape un an mai tarziu, am luat o masina in teste. O masina care, parcata in fata curtii unui prieten bun a generat urmatoarea reactie de la tatal sau: “Auzi, Aro-ul ala din fata portii e al prietenului tau?”.

In mod cert, masina pe care o luasem nu era un Aro. Arata mult mai bine, in primul rand, dar trebuie sa recunosc ca are un aspect mai dur, mai “necioplit”. E vorba de noul Jeep Wrangler. Prima versiune de cand Fiat a cumparat Chrysler. Dar exteriorul nu arata in nici un fel “italian”. Tot dur si agresiv e. Interiorul e mai comod, insa, ceea ce o face o masina mai usor de acceptat si pentru distante mai lungi.

 

Ce am invatat in cele 3 zile pe care le-am avut cu masina insa? Faptul ca nu exista drum pe care nu poti merge. Mai mult decat atat, nici nu ai nevoie de drum. De ce ar trebui? Tragi dreapta de volan si pleci pe dealul din fata. Unde ajungi? Nu mai conteaza. GPS-ul arata ca, la cativa kilometri in fata, ai un drum. E de-ajuns. Nu te poate opri nimic. Poate doar o prapastie, dar nici atunci nu sunt foarte sigur ca Jeep-ul nu va scoate o pereche de aripi sau va dezvolta subit capacitatea de a sari pe distante mari.

Pentru mine, Jeep-ul Wrangler a fost o atractie deosebita de cand eram pusti. Mi se parea atat de agresiv, atat de aproape de originalul militar, ma gandeam ca nimic nu ii sta in fata. Si nu prea ii sta, sincer sa fiu. Chiar si pe sosea, unde masina nu mai e atat de incantatoare (trebuie sa mergi ceva mai incet, pui frane mai des pentru ca masina are centrul de greutate sus), nimeni nu se baga peste tine, toti te lasa sa treci.

 

Insa orice s-ar intampla, tot mai bine e in afara soselei. In clipa in care esti in masina asta, tot ce vrei e sa iesi de pe drum. Si abia acum l-am inteles pe Doru Panaitescu: nu conteaza CAND trebuie sa ajungi unde vrei. Conteaza CUM.

Nu are rost sa va povestesc multe despre masina, puteti citi mai multe pe Drive-Test.ro, scris de colegul sofer din Redescopera, Zvoner. Pe mine nu m-a interesat ca masina are 200 de CP, ca era modelul Sahara, care zici ca e un Lego, asa se desface in bucati incat sa te lase sa te bucuri de aerul din jur (poti scoate inclusiv portierele). Nu m-a interesat nici ca ambreiajul se apasa mai greu si la drum lung e cam incomod. Tot ce m-a interesat era sa ies de pe sosea. Oriunde, oricat.

 

Ca o concluzie, totusi: masina e o masina cu care te distrezi. O masina cu care orice devine posibil. Chiar si urcarea pe o scurgere de parau la capatul caruia nu stii daca trebuie sa revii in marsarier un kilometru sau poti urca pe o zona plata la capat. Singurul lucru pe care il doresti? Sa stii pe cineva cu tractor in zona. Nu de alta, dar cand vezi cat de usor intri si iesi de peste tot, la un moment dat ai sa fortezi prea tare 🙂 Si, daca nu ma credeti, vedeti povestea lui Vasile.

Am avut posibilitatea sa testez Jeep Wrangler pentru ca cei de la AutoItalia au considerat ca sunt indeajuns de normal incat sa ma intorc cu masina relativ intreaga. Sincer sa fiu, mi-as fi dorit sa ii dezamagesc 🙂 Pentru ca asta inseamna ca nu am dus Wrangler-ul la limita 🙂