Să pui întrebări e probabil unul dintre cele mai subapreciate skill-uri din lume. Adică, oricine poate pune întrebări, nu? Un copil de trei-patru ani pune intrebari. Și CÂTE întrebări!
Dar, după cum știi, nu e chiar așa simplu.
Eu am prins primii 11-12 ani de viata în România comunistă si am devenit adult in primii ani post-comunisti. Școala era o treabă serioasă și nu puneai întrebări “tâmpite”. Sau, și mai bine, nu puneai deloc întrebări. Luai tot ce zicea profesorul, memorai cuvânt cu cuvânt și deveneai micul comunist model. Evident că generalizez – am avut și profesori super buni – dar nu asta era regula. Iar stilul ăsta a continuat și în facultate, chiar dacă nu mai era așa vizibil ca în clasele mici.
Am avut noroc și cu ai mei, care mi-au încurajat curiozitatea, dar era cât pe ce să-i coste. Le-am zis colegilor și învățătorului că părinții mei ascultau Vocea Americii si Europa Libera, posturi de radio interzise pe vremea aia. Am avut noroc că învățătorul din primară m-a trimis acasă să le spun ce-am zis. Si i-a si sunat sa ii avertizeze. Altfel, putea ieși foarte urât.
Oricum, cu cât am crescut, cu atât părea că dacă pui întrebări e semn de slăbiciune. Primul meu job “serios” a fost într-o instituție de stat. Cu stilul ei. Și colegi mai în vârstă. Cu stilul LOR. Și era “evident” cum se fac lucrurile. Ce, sunt greu de cap? Nu văd singur? Unde dracu’ am crescut?
După vreo un an si ceva de chin birocratic, m-am întors pe drumul meu antreprenorial. Și dintr-odată, să pui întrebări era mult mai ușor. Și mai acceptat. Mai ales că eram fascinat de tehnologie și toți cunoscuții aveau informații utile. Așa că am început să pun O GRĂMADĂ de întrebări. Și, pentru prima dată în viața mea, nu păreau enervante pentru nimeni. OK, aveam un prieten bun care râdea constant de “întrebările mele stupide și evidente”, dar tot de la el am învățat o tonă în anii ăia.
Acum pun întrebări tot timpul (chiar o fac). Chiar dacă par mai incet sau prost. Vreau să știu lucruri, deci e OK pentru mine.
Câteva idei ca să pui întrebări bune:
Nu-ți face griji că ești enervant
E mai rău să fii enervant pentru că NU știi ceva și faci prost, decât să fii enervant pentru că vrei să faci bine.
Pune întrebări specifice
“Cum pot face bani?” e o întrebare generală. Mai bine e “Cum pot monetiza o aplicație de mobil?” Și și mai bine e “Care a fost cea mai mare problemă pe care ai avut-o când ai încercat să monetizezi aplicația prin abonamente?”
Evident, dacă nu cunoști bine persoana, începi mai general și devii mai specific pe parcurs.
Ține cont de timp și context
Ești la o conferință. N-ai sesiune de Q&A, așa că te duci la speaker după prezentare. Îi pui o întrebare. Apoi încă una. Și încă una. Îl vezi cum se uită peste umăr căutând o scăpare, dar tu insiști. Mai sunt 10 oameni la coadă să vorbească cu el. În momentul ăla ești enervant. FOARTE enervant. Pune o întrebare, ia răspunsul, apoi cere o adresă de email dacă ai follow-up-uri.
Caută singur înainte
Ai în buzunar un telefon cu mai multă informație decât a avut toată planeta timp de secole. Folosește-l. Caută pe Google, citește Wikipedia. Dacă nu găsești ce vrei, întreabă pe cineva. Bonusul? Vei pune întrebări mult mai specifice.
Sunt mai multe de spus despre cum să pui întrebări bune, dar ăsta e un început decent. Practica te face mai bun. Pune întrebări. Provocă oamenii. Și dacă nu le place… poate nici nu contează.
