BobbyVoicu.ro

Niciodata nu mi-a placut foarte mult expresia “do what you love and you will never work a day in your life”.

Mi s-a parut intotdeauna ca e o presiune prea mare pe lucrurile care ne plac in viata sa devina mai mult de ceva ce ne place sa facem. Si chiar am facut greseala sa incerc sa transform orice imi placea intr-un business. Iar in online nici nu parea asa de dificil, pentru ca ce e mai simplu decat sa faci un blog despre… X, unde X e hobby-ul tau.

Si uite-asa am ramas fara hobby-uri. Aproape…

“Fericirea nu e un stomac plin, e un stomac care se umple“. Ma rog, asta e traducerea aproximativa si adaptarea expresiei “…happiness isn’t a full belly, it’s a belly that’s being filled“. E o expresie foarte buna pe care imi pare rau ca abia acum am auzit-o (citit-o). Pentru ca da, niciodata nu m-am simtit bine cu burta plina. Sau dupa 12 ore de Call of Duty Warzone. Sau dupa 6 ore de tenis (eram mult mai tanar). Era placut cand incepeam, placut o perioada, dar ulterior devenea “prea mult”.

Ei, si ajung la articolul pe care l-am citit zilele trecute si care zice ca oamenii carora le place ceea ce fac profesional sunt oamenii care sunt tot timpul iritati de ceva in domeniul respectiv. Si asta imi confirma mie starea permanenta de iritare cu antreprenoriatul. Desi imi place ce fac si nu as face niciodata altceva, unul din investitorii mei mi-a zis zilele trecute “Bobby, is there a moment you’re not pissed? I’ve known you for 2 years and you are always annoyed with something”. Asta dupa ce ii spusesem, dupa niste vesti foarte bune, ca “I’m still pissed, though…”

Si da, starea permanenta de iritare cu ceea ce fac e ceea ce ma impinge sa fac mai mult. E o iritare “buna”. Ma irita cand ceva nu iese cum mi-am dorit, cand ceva nu e cum ar trebui sa fie samd. Dar e o iritare buna, care imi aduce aminte de ce imi place sa fac ceea ce fac: pentru ca vreau sa rezolv probleme.

Iar cand e un domeniu sau activitate care sa imi placa, apare iritarea “rea”. Cand nu am chef sa fac nimic si imi ia zile, saptamani, luni, sa ma apuc de ceva.

Cat despre hobby-urile mele… Recent am inceput sa ma fortez sa NU ma gandesc cum as putea sa monetizez ceva ce imi place. Cum ar fi sa fac lego-uri sau puzzle-uri. 

Articolul e mai lung si mai complex, dar cred ca merita citit: Thank you for being annoying

“[…] talent doesn’t feel like you’re amazing. It feels like the difficulties that trouble others are mysteriously absent in your case. Don’t ask yourself where your true gifts lie. Ask what other people seem weirdly bad at.”

Mi s-a parut interesant, pentru ca este extrem de dificil sa te pui in mintea altcuiva si sa iti dai seama ca anumite lucruri pe care tu le faci super usor (sau mai usor decat ceilalti) sunt, de fapt, lucrurile la care ai talent. Sau la care ai muncit foarte mult.

Poti folosi si situatia inversa, in care asa iti dai seama la ce nu te pricepi prea bine, cand ti se pare ca sunt persoane in jurul tau care, constant, rezolva mai rapid si mai bine lucruri sau situatii.

Surse: How to say what you’re good at si How to Figure Out What You’re not Good At

Un lucru pe care nu l-am inteles inainte de a ma muta din Romania a fost cat de neasteptate si sensibile, ca altfel nu stiu cum sa zic, sunt diferentele culturale.

De obicei, cand te muti undeva, te astepti ca niste lucruri sa fie diferite. De la limba la religie, vor exista în mod cert lucruri mai mari care sunt diferite de tara din care vii.

Nu m-am asteptat, insa, sa ma lovesc de alte lucruri. Mai mici si, la o privire rapida, neimportante. Cum ar fi, de exemplu, incalzirea centrala. Care în portugheza se traduce mot-a-mot ca “aquecimento central”. E simplu, nu?

Ei, nu chiar. Pentru ca desi cuvintele sunt exact aceleasi, ceea ce intelege fiecare popor e complet diferit.

În primul rand, sa dau un context, pentru ca atunci e mai usor de inteles povestea ce urmeaza. Portugalia, daca te gandesti la ea, e o tara calda. Insorita tot timpul anului, mai ales daca vii din Romania. Bineinteles, stii în capul tau ca mai și ploua din cand în cand. Chiar de doua ori pe an în volum mare, cam în noiembrie și aprilie. Dar, na, ploua, nu e ca și cum deodata e frig. Si oricum, cat de frig sa fie cand nu au mai avut zapada in majoritatea tarii de 40 de ani, cel putin?

Și ai dreptate. Afara e rareori frig. Dar stii unde e ingrozitor de frig? În case. Unde uneori este atat de frig incat, la un moment dat, ieseam afara sa ma plimb pe la soare pentru ca era mai caldca sa ma incalzesc

Motivul este ca aceste case nu sunt izolate termic. Vara poate fi oarecum ok, desi cand e cald, ti-e și tie foarte cald în casa, daca nu ai aer conditionat. Dar iarna… Tin minte ca la un moment dat Elena mi-a zis, dupa un Erasmus în Portugalia, ca nu a simțit niciodata un frig mai rau decat în Portugalia în anul respectiv. Nu stiam ca 10 ani mai tarziu eu voi ajunge acolo sa locuiesc, dar mi-a ramas în cap ce mi-a zis pentru ca era atat de surprinzator.

Și da, atat de frig este în Portugalia iarna, în case obisnuite. În care nu ai pus tu incalzire în podea sau ti-ai facut-o tu de la 0 asa cum vrei.

Ah și… incalzirea centrala nu exista. Nu asa cum o intelegem noi: cu o centrala de perete – pe gaz, de obicei, și cu multe calorifere prin casa. Dar nu mi-am dat seama initial ca eu atunci cand spuneam “vreau o locuinta cu incalzire centrala” și ei imi raspundeau “casa asta are incalzire centrala”, noi vorbeam de fapt despre lucruri diferite. Pentru ca de cele mai multe ori, incalzire centrala insemna pentru ei un semineu central în sufragerie din care se incalzeau și celelalte camere, ca tineai usile deschise. Și da, semineul asta are ceva ce se numeste “recuperator de caldura”, care tine mai mult caldura generata de foc, dar crede-ma, NU era cald.

Apoi alta diferenta culturala. Asteptata, dar tot greu de adaptat la ea, mai ales cand vii din Romania: restaurantele sunt deschise intre 12:30 și 2:30pm, iar seara de la 7:30 pana pe la 10. În rest, daca ti-e foame și vrei sa comanzi/sa mananci undeva, ghinion. Doar fast food. Și, poate, în restaurantele din mall-uri, dar nu stiu daca vrei sa mananci acolo în general, pentru ca experiență nu e cea mai buna, cel putin pentru mine, cand vine vorba de calitatea mancarii.

Orarul restaurantelor inseamna ca celelalte magazine inchid aproape tot timpul intre 1 și 2, pentru a avea pauza de masa. Care a fost o alta nevoie de adaptare pentru noi.

Buuuun. Auzisem de restaurante, caldura am acceptat-o. caci ce altceva sa faci?

Dar azi, dupa 7 ani de cand stau în Portugalia, am mai aflat ceva nou. Și surprinzator.

Bancile se inchid la 3. Da, toate. Peste tot. Cum am aflat? M-am dus sa rezolv ceva și am zis sa nu ma duc pana în 3, ca sa nu risc sa dau peste vreo pauza de masa mai ciudata. Am ajuns la 3:10. Cand doamna mi-a zis “Esta fechado!”. Și aia e, vino maine dimineata. Bancile!

Mai sunt multe mici diferente, bineinteles. Cum ar fi faptul ca ei iti dau garnitura la restaurant atat cartofi prajiti cat și orez. Trebuie sa ceri tu doar una sau alta.

De obice le accepti ca atare și treci mai departe.

Dar bancile???

Desi folosesc un Macbook pentru munca, acasa am un miniPC (cu GPU dedicat) care are Linux (Fedora42) si Windows instalate pe el unde ma joc. Asta cand aleg sa nu ma joc pe Nvidia Geforce Now, care e platforma mea preferata (merge extraordinar de bine sa faci streaming de jocuri).

Mai am un laptop ThinkPad T480 care are un scop foarte precis in casa, care si el are tot Fedora.

Asa ca am sa pun aici linkuri catre chestii interesante de facut cand instalez un Fedora nou, sa nu fie nevoie sa le caut peste tot pe net cand e nevoie.

• Fedora 42 Post Install Guide
• Updated Better Fonts (Fedora Better Fonts)
• Fingerprint sensor for Lenovo Thinkpad T480

Ce faci cand cineva te saluta si e foarte familiar cu tine? Cand pare ca te stie dar tu nu reusesti sa iti aduci aminte de unde? Și iti spune “Sunt cutarica, ce mai faci?”

Poate e cineva pe care l-ai cunoscut la o nunta? La o petrecere? Desi pare ca e cineva care te cunoaste mai bine de-atat. Poate ati fost la un moment dat, acum 20-25 de ani, in aceleasi cercuri?

Dar ce faci atunci cand ii stii numele? Si ti se pare vag familiar, dar nu stii de unde sa il iei?

Si care iti zice sa schimbati numere de telefon, sa va vedeti la o cafea?

Acum ceva timp am trecut prin aceasta experienta si, va spun sincer, nu cred ca am avut un moment mai mare de confuzie. Pe de o parte nu voiam sa jignesc omul respectiv spunand ca nu imi aduc aminte de el. Dar, pe de alta parte, nici nu voiam sa prelungesc situatia mai mult decat era cazul, pentru ca nu puteam sa duc discutia prea departe.

Asa ca… i-am dat numarul de telefon. Și mi-a dat add pe Whatsapp, unde mi-a aparut numele lui. Asa ca acum aveam și numele complet.

Și am inceput sa intreb în jurul meu. Intai familia. O intreb pe sora-mea: “stii pe cineva X?” Ea: “parca, dar nu sunt sigur. E asa, asa, și-asa?” Eu: “Nu, e asa și-asa.” Ea: “Atunci nu stiu.”

Mersi, m-a ajutat foarte mult.

Un prieten bun: “Era cineva din online, nu?”. Nu am idee, ii zic. El: “ah, cred ca da. E tipul asta?”. Nu, nu era.

Am intrebat toata lumea. Nimeni nu stie.

Intr-un final, probabil ca va intrebati: ce s-a intamplat mai departe? Nimic. Maine ma duc la cafea cu el. Am un nou prieten, ce sa zic? Sau vechi nou prieten, daca e sa ma iau dupa el.

Desigur, as putea sa intreb “Cine esti? De unde ne stim?”. Dar ar fi prea simplu si direct. Nuuu, nu, hai sa traim periculos, si fara sa ne expunem la un eventual moment neplacut.

P.S.: daca nu mai scriu pe blog, nu mai auziti de mine, sunati la 112. Cine stie, poate am o sansa sa scap. Dar, daca e asa ceva, cat efort depus, totusi. Ma simt flatat…

Ma gandeam zilele trecute ca nu ma mai uit asa de mult la seriale asa cum obsnuiam. Atat de mult și în acelasi mod.

Am inceput sa ma uit la seriale cu adevarat prin 2002-2003, cand prinsese DC-ul pe la noi, chiar și Kazaa. Printre serialele la care ma uitam atunci erau Friends (evident), Seinfeld, Smallville, Oz, Star Trek. Și multe altele de cate un sezon sau mai vechi. Le gaseam la rezolutii infime (360p, 480p), dar ma uitam oricum.

Ba chiar, în perioada aia am descoperit uitatul la seriale în timp ce fac altceva pe calculator. Și, cum nu aveam decat un monitor de 1024×768 (sau poate un 1200×800 sau 900 ani mai tarziu), puneam intr-un colt de 200 pe 200, poate, și mai mult auzeam decat ma uitam.

Și asa am descoperit ca serialele sunt mai usor de vazut decat filmele.

Filmele sunt mai greu de urmarit cand nu te uiti cu atentie la ele. Subiectul, intriga, personajele, toate sunt create sa se intample intr-un interval de timp de aproximativ doua ore. Detalii, subtilitati, toate sunt gandite cu atentia ta permanenta pe ceea ce se intampla pe ecran.

Serialele, insa, mai ales cele cu multe sezoane? Lejer. Stii deja personajele, principalele puncte urmarit în intriga, chiar daca mai ratezi cate ceva nu ratezi tot. Mai mult, cred ca și producatorii și scenaristii de seriale iti repetau acelasi lucru de mai multe ori, chiar pe parcursul a mai multe episoade, pentru ca intr-o perioada în care streamingul nu exista, în mod cert existau persoane care au pierdut macar un episod.

Și asa am continuat sa ma uit la seriale pentru urmatorii 5-6 ani. Daca nu chiar ceva mai mult.

Ulterior, insa, am inceput sa descopar ca au aparut TV-uri cu playere video integrate. Care citeau de pe USB stick și iti ofereau o experiență mai buna. Apoi au aparut serviciile de streaming (pe care le vedeam cu cont de US și VPN, ca ce altceva puteai sa faci?). Și a aparut binge watchingul. Unde stateai pe canapea și te uitai la TV. Și, mai mult decat atat, a aparut iPad-ul. Pe care nu il foloseam pentru a ma uita pe el la seriale, ci pentru a citi/sta pe social media ÎN TIMP ce era ceva pe TV.

Și da, pentru o perioada a fost mai bine. Seriale pe care imi doream sa le vad de mult la calitate buna erau deodata disponibile cand voiai. Și cat voiai.

În perioada asta am terminat de vazut seriale precum Lost, House, Prison Break… Seriale extraordinare care m-au tinut cu sufletul la gura ani intregi. Pe unele chiar le-am revazut în ultimii ani.

Insa, la un moment dat, a devenit prea mult. Prea multe seriale se lansau în acelasi timp. Prea multe seriale au fost anulate dupa doar un an de TV. Mai ales seriale SF, care imi placeau. Și am inceput sa imi dau seama ca majoritatea serialelor sunt cam la fel: incep interesant, cu world building. Continua sa genereze intriga. Și, apoi, apare o conspiratie. A cuiva, cu o entitate statala. Și aia e, aici povestea devenea aceeași, indiferent de intriga initiala. Și dintr-un serial bun se transforma intr-un “Am vazut asta deja”. Sigur, unele seriale au reusit sa evite chestia asta, dar cate? Fringe e unul dintre ele. Pe de alta parte, cine s-a uitat la Big bang Theory 12 sezoane, desi era clar de pe la sezonul 6-7 ca sunt acelasi glume rasuflate, repetate?

Acum? Ma uit destul de rar la seriale. Inca ma uit, dar mult mai putin. YouTube a inlocuit “chestia pe fundal”. Filme vedeam deja destul de rar, dar dupa ce a venit COVID și s-a terminat o perioada cu cinematografele, aia a fost. De cand a venit COVID am vazut un singur film la cinema. Barbie. Și am facut COVID prima data, dupa 2 ani în care am reusit sa ma protejez.

Serialele la care ma uit acum? Foundation, Resident Alien – s-a terminat, Fallout, Reacher. Si Acapulco, Wednesday și Stranger Things. Și Star Trek Strange New Worlds.

Pe de alta parte, daca stau sa ma gandesc, nu ma uit la asa de putine seriale nici acum. Doar ca le vad în alt mod și nu mai sunt asa de interesante cum erau acum 20 de ani. Pentru ca, pana la urma, cate idei sa tot ai ca sa le faci atat de diferite intre ele?

Am uneori momente cand urasc MacOS. Din motive ciudate, niciodata aceleasi, dar am momente cand îmi doresc sa folosesc un alt sistem de operare. Adica Linux, ca Windows nu as mai folosi din nou prea curand (deși il am instalat pe un PC acasă și pe Legion Go, ca sa mă pot juca jocuri din Xbox GamePass).

Dar unul dintre motivele pentru care nu trec la Linux e super simplu și neașteptat: o aplicație pe care nu o pot înlocui. Exista alternative, dar nici una nu are ceva specific ce imi trebuie. Ma refer aici la Skitch, o aplicatie de screenshot care se integrează cu Evernote (care e “my second brain”).

Stiu, acum toți utilizatorii de Linux îmi fac o lista de aplicații de la Shutter la Flameshot și orice exista printre ele. Și da, toate aplicațiile pe care le-ar putea menționa exista și merg foarte bine, mai putin la a se integra cu Evernote. Și credeti-ma, am incercat.

Acum, evident, cineva va spune: Evernote? Really?

Și da, Evernote. Folosesc aplicația de foarte mult timp (exista aici, pe blog, un articol din 2011 despre cum îmi puneam Evernote pe PC și pe HTC Hero!!!) și nu am reușit sa trec la altceva. Mai ales ca eu nu folosesc Evernote decat ca brain dump, efectiv, la modul ca pun acolo tot ce ma intereseaza, vreau sa nu uit ceva, vreau sa pot sa gasesc cand am nevoie samd. Și asta include, ati ghicit, screenshots.

Ah, în plus, orice-ar zice cineva, Evernote are un Web Clipper extraordinar. Poți salva ce vrea muschiu’ tau dintr-o pagina web în Evernote și merge super: o zona selectata, pagina pe care o vezi, un articol în forma de “reader”, articolul așa cum apare în pagina samd. Serios, am incercat Notion, Obsidian, aproape tot ce am putut, nimic nu se compara.

Desigur, exista problema faptului ca au triplat prețurile practic, în ultimii doi ani, de cand Bending Spoon(s?) a cumparat aplicatia, dar în același timp chiar se simte ca se ocupă cineva activ de ea. Și, deși nu folosesc chestiile noi (calendar, tasks samd), cineva se ocupa de ele.

Revenind la Skitch: Skitch se conecteaza perfect la Evernote. Efectiv faci un screenshot și pe urma, daca ai nevoie, poți sa gasesti screenshotul în Evernote după textul din el. Este extraordinar. Da, dacă îl folosești pe telefon e mai complicat, dar eu am observat ca rareori fac screenshots importante de pe telefon și, oricum, alea se salvează în telefon și, implicit, în Google Photos. Care are și el search după texte. Hm, acum, dacă stau sa ma gandesc, s-ar putea ca asta sa fie o soluție foarte buna: sa salvez screenshots din Linux în Google Photos. Abia acum, promit, mi-a venit ideea.

Desigur, un alt motiv pentru care mi-e mai greu sa îmi mut “brain dump”-ul în alta parte este ca… sunt 15 ani de notes și fișiere și informație samd. Și nicio alta aplicatie nu face importul cum trebuie, asa ca tot timpul mi-e teama ca pierd ceva.

Ah, plus ca Evernote e peste tot. Chiar îmi aduc aminte ca o modalitate de creștere inițial a fost ca efectiv sa existe aplicație pe orice sistem de operare, pe orice device samd. Phil Libin, fostul CEO și founder, spunea asta la un moment dat într-un interviu, nu am inventat eu.Și da, la un moment dat exista aplicatie de Linux, la care au renunțat cand au fost cumparati de Bending Spoons.

Asa ca, da, desi acum scriu acest post dintr-un Linux (un Fedora 42 pe care il am în dual boot pe PC-ul de gaming, ca sa mai vad și eu cum e), nu pot sa trec definitiv la el pentru ca… Skitch.

P.S.: Dupa ce am scris tot articolul asta, am vrut sa dau un link catre Skitch. Și am aflat, astfel, ca nu mai poate fi instalat pe MacOS. Ca a fost retras de Bending Spoons. Și uite-asa e posibil sa fie nevoie, intr-un final, sa renunt la Skitch. Și implicit, la Evernote, ca de ce l-as mai folosi, în cazul asta? Desi, din nou, Webclipper!

Si, pentru ca e posibil sa nu vedeti linkul de mai sus din forumul Evernote, iata mai jos un… screenshot. Care nu e facut cu Skitch!

Acum ceva timp Pocket, serviciul de “read later”, a anuntat ca se inchide. De fapt, Mozilla, cei care detineau serviciul de ceva ani, au anuntat treaba asta. Eu eram platitor de premium pe Pocket, asa ca am fost destul de dezamagit.

Am incercat ulterior diferite servicii, pana m-am reintors la Instapaper. Care isi face treaba, desi mai da rateuri, dureaza cam mult pana face save-urile. Plus ca nu imi plac fonturile si cum arata textul salvat. Dar, pana una alta, ma descurc cu el.

Ei, zilele trecute, am aflat de Folio (savewithfolio). Folio este un serviciu pornit de cei care au lucrat la Pocket si care este… Pocket cu alte haine. Este inca in beta, si se vede, dar pastreaza o gramada din lucrurile care imi placeau la Pocket. In primul rand viteza de salvare. Si cum arata textele salvate. Si faptul ca identifica mult mai bine care e articolul, spre deosebire de Instapaper, care uneori salveaza tot textul din pagina (inclusiv linkurile din meniuri).

Din pacate, fata de Pocket, nu are inca integrarea cu o gramada de servicii. Are cu Chrome, cu iOS, Android, dar nu are cu servicii de RSS samd. Care probabil ca vor veni.

Dar ce are, are capacitate de import din Pocket. In cazul in care va intereseaza. Si trebuie sa va miscati rapid, pentru ca pe la inceputul lui octombrie (pe 8, parca), Pocket se inchide de tot.

Am sa urmaresc Folio, pentru ca mi-as dori sa continui sa folosesc ceva asemanator Pocket. Si sper sa le iasa.

Pe majoritatea nu va intereseaza, dar am sa pun aici si o lista de linkuri pe care le folosesc din cand in cand, pentru ca m-am plictisit sa le caut de fiecare data cand am nevoie:

NIF certificate/certifcat – dovada NIF: “Click the link below then select Domicílio Fiscal from the drop down menu, then Confirmar and Obter…”

Din seria “daca nu povestesti cum alergi, chiar alergi?”, am zis sa va spun ca m-am reapucat de alergat. Și care este experiență acum, în momentul în care niste babute asiatice ma depasc în tromba cand merg linistite și plimba cainele.

A te “reapuca” de alergat spune clar ca exista un moment în viata cand te-ai “apucat”, asa ca sa sa incepem cu partea asta.

Intotdeauna am urat alergatul. Jogging-ul, adica. Sportul ala în care tot ce faci e sa alergi. Nu dupa o minge, ci doar asa, ca sa te afli în miscare. Fac sport de cand ma stiu, dar intotdeauna un sport cu o minge: fotbal, handbal, tenis. Am facut inclusiv de performanta, cu 10 antrenamente pe saptamana, din astea. Și o medalie de argint cand eram pusti, la un campionat national. La handbal.

Deci da, am alergat în viata mea destul, mai ales cand eram mai tanar, dar intotdeauna dupa o minge. Și nu numai, dar sa ramanem intr-un registru sportiv.

Prin 2014 am inceput sa joc iar tenis mai mult. Cu colegii de la MavenHut, cu prietenii. Și intre toti oamenii astia, era cineva care ma batea constant. Desi nu credeam ca e cu mult mai bun ca mine. Problema mea, insa? Nu reuseam sa ajung la minge în timp util sa execut o lovitura cat de cat buna. Și atunci am decis ca trebuie sa slabesc și sa imi refac capacitatea cardio.

Asa ca intr-o zi am cautat un program care sa ma ajute. Și am ajuns la “Couch to 5k”, un program care face ce zice: te ia de la 0 pana la a putea sa alergi 5km în “doar” 3 luni. Cu un program de 30 de minute pe zi, 3 zile pe saptamana.

Și stiti ce? A mers. Am inceput sa alerg și nu m-am mai oprit vreo 2 ani. Alergam lejer cate o ora, chiar doua, uneori. O data la doua zile. Nu in viteza, cu un ritm de 6-7 minute pe kilometru (care e incet, ca sa fie clar), dar alergam. Și da, puteam mai repede, probabil. Chiar am participat la un 5k la un moment și am avut 4’30’’ pe kilometru. Dar, mai mult decat viteza, ceva se schimbase la mine: imi placea sa alerg. Era modul meu de a medita, ascultam podcasturi, ma relaxam. Era extraordinar.

Pana ce, intr-o dimineata nefasta, m-a prins o ploaie inghetata la alergare. Și nu m-am oprit. Am alergat vreo 90 de minute. Și am declansat un ITBS de toata frumusetea. Atat de rau a fost ca a trebuit sa imi vand masina, efectiv. O masina sport pe care o iubeam mult, dar în care, din cauza pozitiei joase a scaunului, ma facea sa plang de durere, efectiv, dupa 30-40 de minute de condus.

A urmat fizioterapie, o perioada lunga în care nu am putut alerga, și în timp am renuntat. M-am ingrasat, m-am mutat din tara, adaptarea a fost dificila, era mai greu, din astea. Am tot reincercat, dar niciodata nu mi-a mai iesit.

Acum o luna, insa, am decis ca imi lipseste prea mult. Și ca nu va exista un moment ideal. Asa ca m-a reapucat de alergat. Tot cu Couch to 5k, pentru ca imbina mers și jogging și imi permite sa ma misc în ritmul meu. Și, pentru ca în continuare sunt cam greu și genunchii sunt cu mai multe probleme, stii care e viteza mea? 10 minute pe kilometru. Da, incet. Atat de incet incat în San Francisco, unde sunt acum, cand scriu, ma depasesc babutele asiatice care plimba cateii. Nu mint, trebuie sa ma dau din drumul lor, care trec vijelie pe langa mine. Sa nu ma accidenteze.

Și da, am reinceput sa alerg. Pentru ca, pe langa meditatie, cand eram în MavenHut era cel mai misto mod de a (re)intalni un oras cand calatoream. Mai mult decat atat, era asa de usor sa fac sport: tot cea aveam nevoie erau adidasii, un tricou și o pereche de pantaloni scurti. Asa ca, am zis sa incerc iar. Si, sincer sa fiu, ma simt atat de bine, incat cred ca am sa și pastrez viteza. 10 minute la kilometru e un numar rotund, asa. Și e atat de “rau” incat nu exista riscul sa ma reaccidentez incercand sa imi bat vreun record.

Ah, si omul care m-a facut sa alerg pentru ca nu il bateam la tenis? Ultima data cand am jucat, la vreo 6 luni dupa ce ma apucasem de alergat, am facut prima data 6-6 intr-un set. Dupa ce pana atunci nu treceam de 6-3, maxim. Si mi-a si zis, de altfel: “Sa ma f*t eu pe alergatul tau!”. In gluma, ca sa fie clar. Dupa aia nu am mai jucat, insa. Nimic grav. Dar deodata nu am mai avut timp niciunul.