BobbyVoicu.ro

Acum ceva timp Pocket, serviciul de “read later”, a anuntat ca se inchide. De fapt, Mozilla, cei care detineau serviciul de ceva ani, au anuntat treaba asta. Eu eram platitor de premium pe Pocket, asa ca am fost destul de dezamagit.

Am incercat ulterior diferite servicii, pana m-am reintors la Instapaper. Care isi face treaba, desi mai da rateuri, dureaza cam mult pana face save-urile. Plus ca nu imi plac fonturile si cum arata textul salvat. Dar, pana una alta, ma descurc cu el.

Ei, zilele trecute, am aflat de Folio (savewithfolio). Folio este un serviciu pornit de cei care au lucrat la Pocket si care este… Pocket cu alte haine. Este inca in beta, si se vede, dar pastreaza o gramada din lucrurile care imi placeau la Pocket. In primul rand viteza de salvare. Si cum arata textele salvate. Si faptul ca identifica mult mai bine care e articolul, spre deosebire de Instapaper, care uneori salveaza tot textul din pagina (inclusiv linkurile din meniuri).

Din pacate, fata de Pocket, nu are inca integrarea cu o gramada de servicii. Are cu Chrome, cu iOS, Android, dar nu are cu servicii de RSS samd. Care probabil ca vor veni.

Dar ce are, are capacitate de import din Pocket. In cazul in care va intereseaza. Si trebuie sa va miscati rapid, pentru ca pe la inceputul lui octombrie (pe 8, parca), Pocket se inchide de tot.

Am sa urmaresc Folio, pentru ca mi-as dori sa continui sa folosesc ceva asemanator Pocket. Si sper sa le iasa.

Din seria “daca nu povestesti cum alergi, chiar alergi?”, am zis sa va spun ca m-am reapucat de alergat. Și care este experiență acum, în momentul în care niste babute asiatice ma depasc în tromba cand merg linistite și plimba cainele.

A te “reapuca” de alergat spune clar ca exista un moment în viata cand te-ai “apucat”, asa ca sa sa incepem cu partea asta.

Intotdeauna am urat alergatul. Jogging-ul, adica. Sportul ala în care tot ce faci e sa alergi. Nu dupa o minge, ci doar asa, ca sa te afli în miscare. Fac sport de cand ma stiu, dar intotdeauna un sport cu o minge: fotbal, handbal, tenis. Am facut inclusiv de performanta, cu 10 antrenamente pe saptamana, din astea. Și o medalie de argint cand eram pusti, la un campionat national. La handbal.

Deci da, am alergat în viata mea destul, mai ales cand eram mai tanar, dar intotdeauna dupa o minge. Și nu numai, dar sa ramanem intr-un registru sportiv.

Prin 2014 am inceput sa joc iar tenis mai mult. Cu colegii de la MavenHut, cu prietenii. Și intre toti oamenii astia, era cineva care ma batea constant. Desi nu credeam ca e cu mult mai bun ca mine. Problema mea, insa? Nu reuseam sa ajung la minge în timp util sa execut o lovitura cat de cat buna. Și atunci am decis ca trebuie sa slabesc și sa imi refac capacitatea cardio.

Asa ca intr-o zi am cautat un program care sa ma ajute. Și am ajuns la “Couch to 5k”, un program care face ce zice: te ia de la 0 pana la a putea sa alergi 5km în “doar” 3 luni. Cu un program de 30 de minute pe zi, 3 zile pe saptamana.

Și stiti ce? A mers. Am inceput sa alerg și nu m-am mai oprit vreo 2 ani. Alergam lejer cate o ora, chiar doua, uneori. O data la doua zile. Nu in viteza, cu un ritm de 6-7 minute pe kilometru (care e incet, ca sa fie clar), dar alergam. Și da, puteam mai repede, probabil. Chiar am participat la un 5k la un moment și am avut 4’30’’ pe kilometru. Dar, mai mult decat viteza, ceva se schimbase la mine: imi placea sa alerg. Era modul meu de a medita, ascultam podcasturi, ma relaxam. Era extraordinar.

Pana ce, intr-o dimineata nefasta, m-a prins o ploaie inghetata la alergare. Și nu m-am oprit. Am alergat vreo 90 de minute. Și am declansat un ITBS de toata frumusetea. Atat de rau a fost ca a trebuit sa imi vand masina, efectiv. O masina sport pe care o iubeam mult, dar în care, din cauza pozitiei joase a scaunului, ma facea sa plang de durere, efectiv, dupa 30-40 de minute de condus.

A urmat fizioterapie, o perioada lunga în care nu am putut alerga, și în timp am renuntat. M-am ingrasat, m-am mutat din tara, adaptarea a fost dificila, era mai greu, din astea. Am tot reincercat, dar niciodata nu mi-a mai iesit.

Acum o luna, insa, am decis ca imi lipseste prea mult. Și ca nu va exista un moment ideal. Asa ca m-a reapucat de alergat. Tot cu Couch to 5k, pentru ca imbina mers și jogging și imi permite sa ma misc în ritmul meu. Și, pentru ca în continuare sunt cam greu și genunchii sunt cu mai multe probleme, stii care e viteza mea? 10 minute pe kilometru. Da, incet. Atat de incet incat în San Francisco, unde sunt acum, cand scriu, ma depasesc babutele asiatice care plimba cateii. Nu mint, trebuie sa ma dau din drumul lor, care trec vijelie pe langa mine. Sa nu ma accidenteze.

Și da, am reinceput sa alerg. Pentru ca, pe langa meditatie, cand eram în MavenHut era cel mai misto mod de a (re)intalni un oras cand calatoream. Mai mult decat atat, era asa de usor sa fac sport: tot cea aveam nevoie erau adidasii, un tricou și o pereche de pantaloni scurti. Asa ca, am zis sa incerc iar. Si, sincer sa fiu, ma simt atat de bine, incat cred ca am sa și pastrez viteza. 10 minute la kilometru e un numar rotund, asa. Și e atat de “rau” incat nu exista riscul sa ma reaccidentez incercand sa imi bat vreun record.

Ah, si omul care m-a facut sa alerg pentru ca nu il bateam la tenis? Ultima data cand am jucat, la vreo 6 luni dupa ce ma apucasem de alergat, am facut prima data 6-6 intr-un set. Dupa ce pana atunci nu treceam de 6-3, maxim. Si mi-a si zis, de altfel: “Sa ma f*t eu pe alergatul tau!”. In gluma, ca sa fie clar. Dupa aia nu am mai jucat, insa. Nimic grav. Dar deodata nu am mai avut timp niciunul.

Să pui întrebări e probabil unul dintre cele mai subapreciate skill-uri din lume. Adică, oricine poate pune întrebări, nu? Un copil de trei-patru ani pune intrebari. Și CÂTE întrebări!

Dar, după cum știi, nu e chiar așa simplu.

Eu am prins primii 11-12 ani de viata în România comunistă si am devenit adult in primii ani post-comunisti. Școala era o treabă serioasă și nu puneai întrebări “tâmpite”. Sau, și mai bine, nu puneai deloc întrebări. Luai tot ce zicea profesorul, memorai cuvânt cu cuvânt și deveneai micul comunist model. Evident că generalizez – am avut și profesori super buni – dar nu asta era regula. Iar stilul ăsta a continuat și în facultate, chiar dacă nu mai era așa vizibil ca în clasele mici.

Am avut noroc și cu ai mei, care mi-au încurajat curiozitatea, dar era cât pe ce să-i coste. Le-am zis colegilor și învățătorului că părinții mei ascultau Vocea Americii si Europa Libera, posturi de radio interzise pe vremea aia. Am avut noroc că învățătorul din primară m-a trimis acasă să le spun ce-am zis. Si i-a si sunat sa ii avertizeze. Altfel, putea ieși foarte urât.

Oricum, cu cât am crescut, cu atât părea că dacă pui întrebări e semn de slăbiciune. Primul meu job “serios” a fost într-o instituție de stat. Cu stilul ei. Și colegi mai în vârstă. Cu stilul LOR. Și era “evident” cum se fac lucrurile. Ce, sunt greu de cap? Nu văd singur? Unde dracu’ am crescut?

După vreo un an si ceva de chin birocratic, m-am întors pe drumul meu antreprenorial. Și dintr-odată, să pui întrebări era mult mai ușor. Și mai acceptat. Mai ales că eram fascinat de tehnologie și toți cunoscuții aveau informații utile. Așa că am început să pun O GRĂMADĂ de întrebări. Și, pentru prima dată în viața mea, nu păreau enervante pentru nimeni. OK, aveam un prieten bun care râdea constant de “întrebările mele stupide și evidente”, dar tot de la el am învățat o tonă în anii ăia.

Acum pun întrebări tot timpul (chiar o fac). Chiar dacă par mai incet sau prost. Vreau să știu lucruri, deci e OK pentru mine.

Câteva idei ca să pui întrebări bune:

Nu-ți face griji că ești enervant
E mai rău să fii enervant pentru că NU știi ceva și faci prost, decât să fii enervant pentru că vrei să faci bine.

Pune întrebări specifice
“Cum pot face bani?” e o întrebare generală. Mai bine e “Cum pot monetiza o aplicație de mobil?” Și și mai bine e “Care a fost cea mai mare problemă pe care ai avut-o când ai încercat să monetizezi aplicația prin abonamente?”
Evident, dacă nu cunoști bine persoana, începi mai general și devii mai specific pe parcurs.

Ține cont de timp și context
Ești la o conferință. N-ai sesiune de Q&A, așa că te duci la speaker după prezentare. Îi pui o întrebare. Apoi încă una. Și încă una. Îl vezi cum se uită peste umăr căutând o scăpare, dar tu insiști. Mai sunt 10 oameni la coadă să vorbească cu el. În momentul ăla ești enervant. FOARTE enervant. Pune o întrebare, ia răspunsul, apoi cere o adresă de email dacă ai follow-up-uri.

Caută singur înainte
Ai în buzunar un telefon cu mai multă informație decât a avut toată planeta timp de secole. Folosește-l. Caută pe Google, citește Wikipedia. Dacă nu găsești ce vrei, întreabă pe cineva. Bonusul? Vei pune întrebări mult mai specifice.

Sunt mai multe de spus despre cum să pui întrebări bune, dar ăsta e un început decent. Practica te face mai bun. Pune întrebări. Provocă oamenii. Și dacă nu le place… poate nici nu contează.

Am scris articolul asta in 2019, in engleza. Am considerat ca merita tradus si pastrat aici, poate ca mai sunt amatori de fotbal american in zona.

Am 41 de ani acum (in 2019). E relevant, așa că ai puțină răbdare.

De când m-am născut m-am uitat (și am practicat) sporturi: fotbal (european, adică adevăratul fotbal), handbal, tenis. M-am uitat chiar și la hochei, gimnastică, patinaj artistic. Crescând într-o țară comunistă pana la 12 ani, cu două ore de TV pe zi, sportul era cam singurul lucru la care te puteai uita, deci n-ar trebui să fie așa o surpriză. Doar dacă nu cumva erai fan al cântecelor naționaliste despre “iubitul” conducător. Si chiar si atunci, probabil.

Anyway, deviez. Iubeam sportul și, până recent, eram destul de sigur că n-o să mă mai atașez de vreun sport nou prea curând. Curlingul a fost interesant când l-am văzut prima dată, baseballul e o enigmă totală pentru mine, rugby-ul nu m-a prins niciodată, iar fotbalul american… părea prea lung. Și, pentru numele lui Dumnezeu, aveam aproape 40 de ani, ar fi trebuit să știu ce-mi place, nu? Eh, gresit.

Într-o noapte târzie, la Londra, în februarie 2016, între niște întâlniri de business, Cristi – cofondatorul meu de la MavenHut – zice: “vrei să vezi Super Bowl 50 cu mine?” Eram încă jet-lagged după o călătorie în SUA, așa că am zis “sigur, de ce nu?”

ȘI MI-A PLĂCUT LA NEBUNIE! Cristi e mare fan de fotbal american și mi-a explicat ce se întâmplă. Pentru prima dată am înțeles de ce aleargă atâția oameni în toate direcțiile. Și. Mi-a. Plăcut.

E drept, am văzut echipa favorită a lui Cristi (și a mea acum), Carolina Panthers, pierzând un meci pe care trebuiau să-l câștige fără emoții. Și aparent nici n-a fost un meci prea bun, pentru că Broncos s-au apărat ca niște ziduri și n-ai văzut prea multe touchdown-uri. Dar mie mi s-a părut super fun. Atât de fun încât mi-am luat un tricou. Ceea ce nu prea fac, sincer.

Câinele meu e confuz: ce-i cu tricoul ăsta cu fotbal american?
Nu ne mai place Ronaldo? Messi?

Trei ani mai târziu, sunt entuziasmat până peste cap că a început sezonul nou (2019-2020), vinerea trecută. Gen “sar in sus de bucurie” de entuziasmat. Și sincer… habar n-am de ce, dacă mă gândesc prea mult 🙂

De ce îmi place mie fotbalul american, după ce am văzut cel puțin un meci pe săptămână în sezonul trecut?

• Nu e un sport al talentului individual, e despre strategie și tactică. Sigur, talentul ajută, dar n-ai un Messi sau Ronaldo care să câștige singur. Cea mai apropiată variantă e quarterback-ul, dar și el e pierdut fără echipă.
• Pentru că durează mult (3-4 ore cu totul, cam 40 de minute de joc efectiv), ai timp să înțelegi ce se întâmplă. Ți se arată reluări, analize, explicații. În timpul transmisiei.
• După ce îți explică cineva regulile, sunt destul de simple.
• Strategia se schimbă în funcție de adversar, de cum se simte echipa în ziua aia, de cum se aseaza in teren echipa adversa. E un joc în continuă mișcare. E ca șahul, dar cu oameni.
• Echipa are cam 53 de jucători, fără să mai pun la socoteală staff-ul, antrenorii etc. E cel mai apropiat sport de un business ca mod de organizare.
• Există salary caps (plafon salarial), deci nu poți avea o echipă gen Real Madrid sau PSG plină de superstaruri. Nu există monopol pe talent ca în fotbalul european.
• Poți vorbi despre jucători, despre strategie, despre business, despre psihologie. Te prinde din toate direcțiile.
• Pot vedea TOATE meciurile NFL online cu Gamepass/DAZN. E cam €150/an, dar scap de stream-uri ilegale și nervi.
• Și, hei, am 41 de ani (46 cand traduc). Probabil e o lege care zice că trebuie să ai ceva care să te țină în fața televizorului 9 luni pe an. Poate fi foarte bine fotbalul american.

Anul trecut am văzut primul meu meci live în SUA – New England Patriots vs. LA Rams. A fost extraordinar. Atmosferă bună, oameni relaxați, fani de la ambele echipe stând unii lângă alții. Și l-am văzut pe Tom Brady – probabil cel mai bun jucător din istorie.

Tom Brady încălzindu-se înainte de meci

Anul ăsta (2019) nu merg în SUA la meciuri. Dar ghici ce? NFL vine în Europa. Londra găzduiește câteva meciuri din sezonul regulat, în octombrie, și una dintre echipe e… Carolina Panthers. Așa că mergem să-l vedem pe Cam Newton și pe Christian McCaffrey. Și am și tricou pentru asta, ok? 😀 (later edit: Nu l-am vazut pe Cam, pentru ca era accidentat, dar Panthers a castigat).

Nu cred că am fost vreodată așa de entuziasmat să merg la un meci live. Nici când l-am văzut pe Federer jucând tenis. Nici când i-am văzut pe Messi și Ronaldo jucând fotbal.

Bine, cel mai intens meci live pe care l-am văzut a fost finala de la Roland Garros, când Simona Halep a pierdut în 2017. A fost o bucurie să fiu acolo și am avut inimă frântă după. Fotbalul american nu-mi provoacă același tip de suferință, dar tot e super fain să-l vezi live.

În final, știu că fotbalul american are problemele lui: accidentări grave, NFL care se face că plouă cu violența domestică, rasism etc. Dar fanii pun presiune, tot mai puțini oameni vor să joace – și pe bună dreptate. Sper totuși să găsească o cale să evolueze, să rămână un sport spectaculos și în pas cu vremurile.

P.S.: Am scris articolul ăsta înainte de primul meci al sezonului 2019. Panthers au pierdut cu Rams, dar echipa n-a arătat rău. Sper să nu rateze iar playoff-ul anul ăsta. (2025 edit: a fost un sezon ingrozitor, care a anuntat o perioada teribila pentru Panthers. De-atunci nu au mai ajuns in playoffs).

Split Fiction. Cel mai bun joc pe care l-am jucat în ultimii ani. Daca nu chiar vreodata. Și sper sa pot sa explic mai jos de ce.

Da, stiu, nu multa lume a auzit de el. Și, sincer sa fiu, nici eu nu ma asteptam sa îmi placă asa de mult. Dar da, Split Fiction este o adevarata experiență. Pe langa povestea destul de interesanta, mecanicile de joc sunt ceva ce probabil ca nu vei mai intalni în alte jocuri prea curand.

Sa incepem cu inceputul. Split Fiction este un joc care se joaca DOAR în doua persoane. Nu il poti juca single player. Este un joc cooperativ la dublu. Iar mecanicile de joc folosesc asta la maxim. Și poti juca la dublu și “couch” (pe canapea, adica, în aceesi incapere) și online. Și ce e și mai interesant este ca doar unul dintre cei doi jucatori care joaca online trebuie sa cumpere jocul. Celalalt downloadeaza, practic, tot jocul, dar ca “Friend Package”, ca sa zic asa. Și nu poate juca singur sau cu altcineva care nu a cumparat jocul.

Stiu, au existat o gramada de jocuri co-op de-a lungul timpului, dar niciunul pe care l-am jucat eu nu are mecanici asa de specifice acestui mod de joc. De exemplu, la un moment dat fiecare dintre jucatori este un capat al unui sarpe care se poate misca doar daca ambii jucatori se misca intr-un anumit ritm. Sau sariti alternativ.

Mai mult, exista mecanici de split-screen, specific. În care personajele trec din “ecranul” propriu în “ecranul” partenerului. Sau cand trebuie sa se adapteze la schimbarea liniei de separare dintre jumatati. Nu vreau sa zic mai mult pentru ca am impresia ca, daca vreti sa jucati jocul, e posibil sa va iau din placerea descoperirii.

Era de asteptat ca Split Fiction sa fie foarte bun, de fapt, pentru ca Hazelight Studios nu e la primul joc de acest fel. Acum cativa ani am jucat, de exemplu, It Takes Two, un alt joc care se juca doar la dublu, dar ceva mai simplu ca mecanici și poveste. Și inainte de asta a mai existat un joc similar facut de ei, numit A Way Out. Asa ca mi se pare normal sa poti vedea evolutia de la un joc la celalalt.

În plus, povestea jocului este mai buna și, din punctul meu de vedere, mai bine adaptata pentru mecanica de co-op la dublu. Povestea are sens, intr-un mod foarte “de joc”, asa. Doua scriitoare se regasesc intr-un context în care au de-a face cu lumile pe care le-au creat în ceea ce au scris anterior. Un set de lumi e SF, celalalt fantasy. Și se vede diferenta foarte clar intre cele doua medii în joc.

Ah, și ce a mai fost foarte important pentru a avea o experiență cat mai placuta: cu cine joci. Daca joci cu cineva cu experiență în gaming, jocul e destul de usor. Dar daca joci cu cineva care nu prea are experiență… poate deveni o experiență complicata și lunga. Ca idee, Split Fiction ne-a luat vreo 15 ore pe parcursul a cateva zile, în maxim o saptamana, în timp It Takes Two mi-a luat 4-5 luni, jucat cam o data la 1-2-3 saptamani, desi cred ca are o durata de joc efectiv mai mica pe HowLongToBeat. Dar Split Fiction l-am jucat cu unul din cei mai buni prieteni ai mei, care e super pasionat de gaming, în timp ce It Takes Two l-am jucat cu sotia, care joaca jocuri mai rar de o data la un an. Și atunci, de obicei, jocuri de genul Sims samd.
Am recitit ce am scris și nu cred ca am lamurit de ce cred ca Split Fiction este un joc atat de bun cum am zis în primul paragraf.

Dar e o combinatie de lucruri.

În primul rand, povestea e buna. Nu la nivelul The Last of Us Part 1, dar buna.

Mecanicile de joc sunt asa de diferite și de surprinzatoare, chiar neasteptate, incat e o experiență foarte diferita de orice joc, oricat de bun, single player. Si, pentru mine, care ma joc pe calculator de cand aveam 5-6 ani, sunt extrem de putine mecanici care sa ma surprinda. Și da, probabil ca vei recunoaste mecanici de joc din alte jocuri, dar niciodata combinate asa de bine intr-un pachet complet.

Experiență co-op este extraordinara. Nu au fost aproape deloc momente în care sa nu intelegem ce avem de facut. Trebuia doar sa ne uitam în jur și intelegeam aproape imediat. In plus, mecanicile de joc se schimba de la nivel la nivel, in sensul ca nu joci tot jocul doar 3rd person, joci si top-down, si isometric, si side scrolling si… nu mai tin minte.

Și, intr-un final, ce joc AA sau AAA te face sa joci fiind un hotdog care trebuie sa isi puna ketchup și mustar pe el? Si aceasta propozitie sa aiba sens in povestea jocului? Zic și eu.

Ah, și cica se face film/serial, ceva. Abia astept, pentru ca se potriveste foarte bine mediul, cred.

Uite trailer-ul, mai jos, poate te convinge mai mult decat am facut-o eu.:

Ma plimbam azi pe Reddit și am vazut un thread despre faptul ca, data o distanta indeajuns de mare, un om poate sa depaseasca un cal. La modul ca daca e o cursa indeajuns de lunga ca distanta, omul bate calul.

Initial am crezut ca nu am citit bine, dar e adevarat.

Mai mult decat atat, exista o cursa intre oameni și cai în Marea Britanie. Da, de vreo 40 de ani, oamenii și caii concureaza pe o distanta de aproximativ 34 de km (sau 21 de mile).

Maratonul “Om contra cal” a inceput în 1980, cand un proprietar de terenuri din Tara Galilor a auzit o discutie intre doi oameni intr-un bar (ar fi fost super daca discutia era intre un om și un cal, dar ne multumim cu ce avem). Și cum nu aveam atunci pe ChatGPT sa intrebam cine ar castiga, singura optiune a fost sa testeze în viata reala.

Cursa a fost castigata prima data de un om pe bicicleta în 1989. Dupa un timp (în ‘93) bicicletele au fost eliminate și au mai trecut vreo 15 de ani pana primul om a castigat alergand, nu pe bicicleta. Huw Lobb a fost castigatorul cursei în 2004, cand a castigat și marele premiu de 25000 de lire sterline, premiu constituit din cate 1000 de lire pentru fiecare an în care a castigat un cal.

Poti citi mai multe pe Wikipedia, daca vrei, dar totusi intrebarea ramane: cum de a castigat un om o cursa cu un cal? Ia în considerare ca un cal alearga cu o viteza medie de vreo 45-50km/h, dar caii de curse alearga chiar mai repede de-atat. În timp ce un om alearga cam cu 9-10km/h în medie.

Motivul pentru care un om are o sansa mare, chiar, pe o distanta mai lunga? Faptul ca omul transpira. Da, tin minte ca am citit în “Born to Run” faptul ca oamenii sunt “vanatori de anduranta”, în sensul ca fugarim prada (animalul) pana nu mai poate, pentru ca noi transpiram și putem cara apa cu noi, în timp ce majoritatea animalelor (daca nu chiar toate) au nevoie de pauza ca sa isi regleze respiratia și sa bea apa. Dar totusi, nu imi inchipuiam ca am putea bate un cal pe 35 de km distanta.

Oricum, mi s-a parut interesant, pentru ca nu m-am gandit ca, vreodata, cineva a pus în practica raspunsul la intrebarea pusa la betie: “auzi, ba, cine alearga oare mai repede, un om sau un cal?”

Ah, și ChatGPT raspunde ca mai jos. Si mi se pare foarte clar: în ziua de azi, nu am avea niciodata un “Maraton Om contra Cal”.

Depinde! 😄 Hai să ne uităm la variante:

Pe distanță scurtă (100m – 400m):
Câștigă calul fără emoții.
Un cal de curse poate atinge 60–70 km/h. Cel mai rapid om, Usain Bolt, a atins vreo 44 km/h… pentru câteva secunde.

Pe distanță lungă (maraton – ultramaraton):
Poate câștiga omul!
Oamenii sunt excepționali la termen lung datorită transpirației (ne răcorim eficient) și rezistenței. De fapt, există o cursă reală în Țara Galilor numită Man vs Horse Marathon, iar în unele ediții omul a câștigat!

Pe teren accidentat:
Omul poate avea avantaj.
Caii sunt rapizi pe plat, dar pe dealuri, păduri, noroi – un alergător bine antrenat poate ține pasul sau chiar depăși.

Dacă e cu plan și strategie:
Omul.
Omul are creierul mai bun la planificare și anduranță. Calul se bazează pe forță brută.

Concluzie:

• Sprint? Calul.
• Anduranță? Omul are șanse.
• Teren dificil? Omul poate învinge.
• Inteligență? Omul… dacă nu se uită la TikTok în timp ce aleargă.

Somnul de dupa-masa. Asa de bun, dar în acelasi timp asa de vinovat, nu?

Cand eram mic, uram sa dorm dupa-masa. Eram plin de energie și dormitul dupa-masa era cea mai mare pedeapsa pe care mi-o putea da cineva. Dar maica-mea voia sa se odihneasca, din cand în cand, asa ca singura modalitate prin care putea sa aiba niste liniste era sa ma oblige sa dorm.

Și cred ca am ramas traumatizat de amiezile respective. E posibil ca uneori sa fi plans pana adormeam. Poate. Nu mai tin minte exact.

Insa am ajuns adult. Și somnul de dupa-masa pare mai apetisant, sincer sa fiu. Dar tot nu pot sa dorm fara sa ma simt vinovat ca nu fac ceva util. Singurele dati cand imi permit sa nu ma simt vinovat sunt cand nu ma simt bine – lucru care se intampla foarte rar, din fericire – sau cand sunt ATAT de obosit incat nu imi pot tine ochii deschisi. De obicei dupa calatorii pe zone de fus orar foarte diferite.

Și de fiecare data cand dorm dupa-masa simt doua stari în conflict.

Ma simt extraordinar de bine cand ma trezesc. Plin de energie seara, cand de obicei sunt super “low-energy”. Abia astept sa ies din casa cu catelul, desi de obicei se simte ca un efort prea mare (noroc ca Miruna preia sarcina asta de cele mai multe ori). Ma plimb mai mult, daca am cum. Chiar, de multe ori, muncesc la task-uri pe care în mod normal le aman pentru dimineata, cand sunt, de obicei, plin de energie.

În contrast cu starea de bine, insa, simt un sentiment de vina permanent. Ca puteam sa fac o gramada de chestii din lista de lucruri pe care mi le doresc sa le fac. Și nu ma refer aici la munca, de cele mai multe ori, ci la hobby-uri. Ma gandesc ca în loc sa dorm puteam sa ma joc ceva (desi asta pot sa trec la munca, la R&D, uneori). Sau ca puteam sa citesc o carte pentru care tot nu am timp în ultima vreme. Sau sa fac un lego. Sau sa ma duc la sala (yeah, right!). Ma rog, intelegi tu.

Astazi, cand scriu, e o zi în care am dormit dupa-masa. Am fost super obosit dupa niste drumuri prin tara la cateva evenimente, trezit prea dimineata, dormit prea putin în cateva nopti la rand. Asa ca azi, cand am ajuns acasa, m-am dus direct în pat și am dormit aproape 3 ore. Și m-am trezit semi-vinovat, asa. Ca poate, totusi, as fi rezistat sa mai completez cateva task-uri.

Dar mi-a trecut repede. Pentru ca, intr-adevar, aveam nevoie. Și, nu stiu, ma gandesc ca ar trebui sa incerc mai des. Nu de alta, dar în ultimul an nu am dormit dupa-masa decat o singura data. Sau, poate, de doua ori. Chiar nu mai tin minte. Am auzit ca și memoria are nevoie de somn, deci e normal sa nu imi aduc aminte, aparent.

Somn usor!

Una dintre companiile mele preferate din ultimii ani este Panic. O companie de care nu auzisem aproape nimic acum vreo 8 ani, desi exista din 1997. De fapt nu ca nu auzisem, ca stiam de Transmit, aplicatia lor de FTP, dar nu retinusem compania. Ah, și mai folosisem, pentru putin timp, aplicatia lor de dezvoltare web, Coda (sau Nova, cum se cheama acum).

Dar momentul în care am tinut-o minte a fost cand am jucat Firewatch, un joc care mi-a placut foarte mult. Și cand am aflat ca aceasta companie de software, Panic, este firma care distribuie jocul. Și am inceput sa ma intreb ce face o companie de software, care nu are nicio tangenta cu jocurile, în industria asta. Ce i-a facut pe fondatori sa spuna, la un moment dat, ca vor sa sustina și sa distribuie un joc?

Nu stiu de ce, dar mi s-a parut o idee extraordinara. Mi s-a parut extraordinar ca niste oameni sa decida, la un moment dat, ca vor sa urmeze o pasiune pe care o au.

Pe urma oamenii au distribuit Untitled Goose Game care a fost un super succes. Deci pare ca se pricep si au inteles cum sa faca toata combinatia asta cu distributia de jocuri.

Cand am auzit, insa, în 2019, ca vor sa lanseze o mini-consola de jocuri, am zis ca au innebunit de tot. Pentru ca, nu numai ca intrau intr-o piata dominata de jucatori de miliarde de dolari (Sony, Microsoft, Nintendo), dar consola asta a lor era alb-negru și avea o manivela pe care sa o invarti cand mecanica jocurilor cerea asa ceva. Si e un galben aprins. Mai mult decat atat, consola trebuia sa aiba parte de un numar de jocuri livrate saptamanal, ca un sezon de seriale.

Pe bune, cand am auzit prima data despre Playdate, caci asta e numele consolei, am zis ca oamenii au innebunit. Ca au devenit miliardari și nu stiu pe ce sa isi cheltuie banii de pensie.

Și totusi. În 2025 consola deja a vandut 70.000 de bucati, au doua sezoane de jocuri. Cate 12 saptamani de sezon. Cu doua jocuri pe saptamana, spre deosebire de planul initial de un joc pe saptamana. Și cu o librarie de jocuri din ce în ce mai bogata.

Iar ieri am comandat și eu una. Am vrut sa iau una de la inceput, dar au fost vandute toate din perioada de pre-vanzare tot timpul. Acum, intr-un final, am putut comanda una de pe site-ul lor direct, nu de la cine stie cine de pe eBay, la de trei ori pretul original. Și sunt foarte bucuros, desi va dura 4 saptamani pana ajunge la mine.

Am comandat acum, în sfarsit, cand mi-am adus aminte. Pentru ca acum cateva zile am dat de un articol/podcast cu toata istoria creerii acestei miniconsole. Cu ce inseamna sa faci un produs hardware cand nu ai nicio idee despre cum sa faci asa ceva și, mai mult de-atat, cand o epidemie globala opreste toata productia.

Daca vreodata, intr-un moment, te gandesti ca ai putea sa faci ceva complet diferit de ceea ce stii, experiență Panic s-ar putea sa te incurajeze sa incerci și tu. Dar! Daca un iti iese, te rog sa nu vii sa mi te plangi. Dar poti sa vii sa imi povestesti. Ca sunt sigur ca ceva super interesant s-a intamplat oricum.

Acum aproape 40 de ani, poate chiar mai mult, am pus prima data mana pe un PC. Eram la unchiul meu la birou și, bineinteles, m-am jucat. Lemmings, dacă tin minte bine. Sau e posibil sa fi fost Golden Axe. Oricum, unul dintre astea doua jocuri. Poate chiar amandoua din prima zi.

Nu era prima data cand foloseam un calculator, insa. Avusesem norocul (care în România comunista chiar era un noroc) sa folosesc un Sinclair ZX Spectrum la cel mai bun prieten al meu. Tatalui sau, profesor de matematica, i se permisese achiziționarea unui astfel de calculator din UK. Iar noi (eu și prietenul meu), am abuzat din plin aceasta achizitie. Astfel incat, la un moment dat, am primit interdictie sa il mai folosim, dupa ce i-am stricat tastele (vestit de proaste) jucand The Exploding Fist in doi.

Oricum, acesta este prima platforma de computing pe care majoritatea celor de varsta mea, poate chiar mai tineri și în mod cert, mai în varsta, au folosit-o.

Apoi a început sa apară ceva oarecum diferit. Device-uri mult mai mici, pe care le puteai folosi pentru a face lucruri specifice. Inclusiv, sau mai ales, sa te joci. Bineinteles, vorbim aici de Nintendo GameBoy, in 1989. Apoi asa-zisele “Tetris-uri”. Dar eu am avut prima experiență cu un joc complex pe o platforma de tinut în mana cu o versiune de Palm. Care avea un joc gen Elite, foarte simplificat.

Apoi telefoanele au inceput sa aiba indeajuns de multa putere sa poti juca jocuri simple. Snake, bineinteles, pe Nokia, a fost campionul. Dar aveai și alte tipuri de jocuri. Simple, dar existau.

Iar în 2007 a aparut iPhone. Care, impreuna cu App Store-ul din 2008, a lansat, practic, ceea ce acum consideram a doua platforma de computing: smartphone-ul. Telefonul pe care acum putem face absolut orice vrem, desi anumite lucruri sunt în continuare mai usoare pe PC.

Și, bineinteles, avem deja primele generatii native smartphone-ului. Nu numai ca varsta, dar și ca locații geografice. Majoritatea utilizatorilor de platforme de computing și de internet din tarile mai sărace au sărit peste PC și folosesc direct device-uri mobile. Telefoane, tablete. Mă uit la nepoata mea, care are 18 ani, și pentru ea e mult mai ușor sa foloseasca tastatura de pe un telefon decât tastatura de pe un PC/laptop. Ceea ce nu pot sa spun despre mine. Deși ma descurc relativ ok cu tastatura unui telefon, PC-ul este locul unde prefer sa scriu textele mai lungi.

Avem, astfel, în acest moment, doua platforme de computing: PC-ul și smartphone-ul. Folosite în același timp, de cele mai multe ori, pentru task-uri diferite. Și în proporții diferite, în funcție de generatie și de localizarea geografică la diferite momente în timp.

Ce e important de inteles, insa, este ca niciuna dintre aceste platforme nu exista intr-un vid, ele fiind complementare. Deși anumite task-uri sunt mai ușor de facut pe o platforma sau pe cealalta, cel puțin pentru mine: prefer sa ascult muzica și podcast-uri pe telefon, cu casti, în timp ce prefer sa fac plati din banca prin desktop/laptop.

Ca sa nu mai zic de citit, bineinteles, care se intampla în proportie de 95% pe Kindle, sau în aplicatia de Kindle de pe telefon sau tableta.

As zice ca în jur de 70-80% din activitatea mea zilnic de computing se intampla pe un device mobile. Practic, folosesc PC-ul acasa și telefonul cand sunt plecat (și acasa). Dar în mod cert nu am renuntat la PC.

Ah, dar mai exista și zona de gaming, din ce în ce mai populara și forma de entertainment cu cea mai mare amprenta financiara dintre toate formele. Jocurile se intampla pe device-uri dedicate (console), dar se intampla și pe aceste platforme de general computing: pe PC și pe mobile.

Mai mult decat atat, nu doar ca “se intampla”. Aceste doua platforme sunt platformele cu cel mai mare procent de activitate de gaming din lume: mobil și PC, în ordine. Cele doua platforme “generale” de computing sunt, în acelasi timp, și cele mai mari platforme de gaming din lume.

Dar în “scurt” timp, vom avea inca o platforma de computing folosita de masa mare de oameni. XR-ul. Dar despre asta, intr-un “epsiod” viitor, pe masura ce imi formulez ideile.

Acum 10 ani am decis sa nu mai scriu în romana. Interesele mele, inclusiv prezenta fizica, nu mai erau legate de Romania prea mult. Asa ca am decis ca tot continutul pe care il creez sa fie în limba engleza.

Evident, avantajele limbii engleze sunt clare. O audienta potential mai mare, reteaua de contacte pe care ti-o poti forma e mai mare. Uneltele de promovare, la vremea respectiva, în 2015-2016, erau mai bune și mai multe pe partea de limba engleza. Inclusiv retele sociale, mai ales Twitter, la momentul respectiv, erau bazate în primul rand pe limba engleza.

Asa ca am ales limba engleza. Mai mult decat atat, am inchis blogul în limba romana pentru ca impartea audienta. Cei care ma citeau în limba romana stiu ca citeau și în engleza, asa ca nu am simțit ca e o mare diferenta pentru ei.

10 ani mai tarziu, ce s-a schimbat? De ce sa reactivez un blog în limba romana care, în baza rationamentului anterior, nu are audienta?

Pentru ca mi-am dat seama ca e mai usor sa ma exprim în romana cand e vorba de scris “neprofesional”. Pentru ca, din punct de vedere cultural, e mai usor sa gasesc legaturi cu cititori care s-au nascut și trait în Romania majoritatea vietii lor. Și pentru ca mi-am dorit sa scriu iar despre lucruri care nu au legatura cu ceea ce fac eu în spatiul profesional (MixRift, adica).

Asa ca ma intorc la limba romana. Și la scris ca în primii ani de blog, cand nu aveam audienta în afara de prietenii mei apropiati.

Și da, am scris și scriu zilnic in limba romana, în jurnalul personal, dar am trasatura narcisista care spune ca exista momente cand vreau sa fiu și citit, nu numai sa scriu.

De ce nu video? Pentru ca e efort mai mare pentru mine. Am incercat, dar exista doua probleme. Prima, de tehnologie. Mi-e complicat sa editez, imi ia mai mult timp și nu imi place. A doua, insa, e cea mai importanta. Cand scriu ma ajuta, în primul rand, sa imi formulez propriile idei intr-o forma mai comprimata, mai coerenta. Vorbitul, nu prea. Imi place sa vorbesc și mi-ar placea sa am un podcast despre gaming (în limba engleza) la un moment dat, dar cele doua manifestari de creativitate sunt complet diferite pentru mine. Acum prefer sa scriu. Iar. Din nou. De la inceput. Fara audienta și fara scop.

Asa ca, daca mai ajungeti pe-aici – din greseala, presupun, mai reveniti. Nu de alta, dar unde mai puteti citi despre motivele pentru care pisicile ne urmaresc fiecare miscare de la geam, desi suntem la 50m distanta de ele? Sau, la un moment dat, de ce am ajuns sa ma uit la fotbal american la 40 de ani. Și de ce cred ca e cel mai interesant sport din punct de vedere strategic și de business?

Ah, și ca o concluzie, asa, mi-am adus aminte ce m-a facut sa redescopar placerea de a scrie în limba romana. Am recitit recent un articol scris de Vlad, varul meu, acum multi ani, despre o calatorie din Romania pana în Spania/Portugalia, cu masina. Și mi-am dat seama ca, daca eu as incerca sa scriu aceeași poveste în limba engleza, și-ar pierde foarte mult din savoare. Pentru ca audienta e clar diferita și nu intelege referintele. Plus, mi-e cu mult mai usor sa (re)gasesc tipul de umor cu care am crescut decat sa scriu la un numitor comun scazut pentru toate culturile care ar citi în engleza.

Adica, vorbind de articolul lui Vlad, ce ar putea sa inteleaga un american, de exemplu, din urmatorul citat?

“Cum probabil sunt șanse mai mari ca omenirea să colonizeze Marte decât să se construiască o autostradă București-Belgrad sau București-Zagreb în următorii 100 de ani, drumul cel mai logic spre Slovenia și Italia este București-Pitești-Sibiu-Arad-Budapesta și de-acolo fiecare unde are treabă. Bineînțeles, frica cea mai mare ne-a fost pe bucata de drum pe care-o aveam de făcut în România. Adică ieșitul din București, apoi Pitești-Sibiu cu minunata Valea Oltului și, bineînțeles, sectorul Lugoj-Deva, care se pare că se ia la întrecere cu Ploiești-Brașov sau Pitești-Sibiu pentru premiul de cel mai “fantasmagoric” segment de autostradă din România.”

Dupa cum spuneam…