Archives for June 2025

Am avut intotdeauna o relatie ambivalendat cu Bucurestiul. Nu mi-a placut niciodata cu adevarat. L-am simțit ca “acasa” pentru o perioada de timp acum mai mult de 15 ani pentru ca aici erau prietenii mei, grupul de oameni cu care ma simteam confortabil și în largul meu. Dar, overall, nu am simțit niciodata ca e “casa” mea.

A existat insa, ceva ce intotdeauna mi-a placut. Terasele urbane ale orasului, cu locuri largi, curti mari și cu vegetatie multa. Cum este Verdi Domenii, unde am fost acum ceva timp. Desi, sincer sa fiu, la momentul respectiv, acum 15 ani, nu cred ca as fi mers vreodata la Verdi Domenii. Pe langa ca era cam departe, nici nu era stilul meu.

Stilul meu era mai degraba locuri mai muncitoresti, asa, cu mese și scaune din plastic, unde puteai sa mananci și mici, sa bei și bere. Desi berea nu era parte din viata mea, la fel cum nu e nici acum, micii inca ma pacalesc.

Vara, desigur, era momentul cel mai bun pentru terase. Și pentru mine la terase. Seara, în zilele atat de calde incat erau 25 de grade la ora 10, noi eram la terasa și stateam la povesti. Cu Varu, cu Adi, cu Alex. Parea nesfarsit. Nopti și nopti, una dupa alta, în care asta faceam. Singurul lucru care se schimba era unde. Și, uneori, cine mai era acolo. Dar intotdeauna gaseam undeva o terasa cu locuri confortabile și cu oameni interesanti.

Veneau oameni din blogging, oameni de pe Twitter, din online business, tehnologie. Era o lume diferita in anii aia. Nimeni cu video, nimeni din YouTube sau TikTok 😀

Da, evident, este și nostalgie multa. Acum cateva saptamani, cand eram la terasa cu Adi, dupa-masa, am avut iar, un moment de amintire. De calm și de relaxare, ca și cum nimic nu e urgent. Desi nu sun nici calm, nici relaxat.

Cel mai mult, insa, am simțit lipsa teraselor din Bucuresti în Portugalia, unde locuiesc acum. Pentru ca Portuglia nu are caldura din Bucuresti. Caldura înabusitoare și cu un aer care parca sta, nu se misca. Portugalia are terase practice, unde lumea vine sa manance și sa plece, nu sa stea cu orele cu prietenii, pentru ca masa de pranz e sfanta aici. Asta inseamna, insa, ca si mobilierul de terasa e super practic. Super incomod, chiar.

În plus, am senzatia ca, oricat de mult imi doresc sa nu fie asa, Portugalia nu e Romania. Oricat de mult am vrut sa plec sa plec din tara, tara a ramas cu mine. Amintirile comune, modul comun în care am trait copilaria cu cei din jur, adolescenta. Toate contribuie la un confort personal foarte mare.

Terasele din Bucuresti sunt, cumva, simbolul adaptarii continue la o tara diferita. Faptul ca, oricat de mult efort fac, nu simt niciodata aceeași relaxare la “pastelariile” din Portugalia. Indiferent cat de mult imi place aici, cat de mult as vorbi limba. Pentru ca niciuna din terasele de-aici nu are mobilierul de terasa și caldura grea din Bucuresti. Iar oceanul, cu toata salbaticia si frumusetea lui, nu poate compensa tot timpul.

E ciudat, nu? Ca am plecat de la cat de mult imi plac terasele din Bucuresti și am ajuns la o discutie despre dificultatea adaptarii la o alta tara. La alt mediu, pe care nu il cunosti de mic. Unde totul necesita un efort suplimentar de adaptare. Unde orice lucru necesita mai multa energie din partea ta. Și cred ca ar trebui sa ma gandesc mai mult la asta.

Imi plac adidasii colorati puternic. Cat mai puternic, cu atat mai bine. Am o pereche de adidasi atat de galbeni incat nu as fi nelalocul meu intr-o livada de lamai. Am multe perechi de adidasi rosii. Albastri. Multe, multe culori. Chiar și negri, pentru cand e ceva mai oficial.

Dar pana anul trecut nu am avut niciodata adidasi albi. Cristina nu purta decat adidasi albi, dar eu nu m-am impacat niciodata cu ei. Și mi se pare destul de evident motivul: ati vazut ce repede se murdaresc și cata grija trebuie sa ai de ei?

Acum un an, insa, am decis sa imi cumpar niste adidasi cu talpa mai groasa. Stiti de care, cei pe care parca plutesti cand mergi, cu talpa de 3-4 cm. Motivele sunt variate, dar cele mai importante tin mult de genunchi și varsta.

Asa ca am ajuns la Hoka. Un brand nou de adidasi despre care nu stiam atat de multe, dar care au niste versiune de culori super ametitoare. Insa magazinul în care am ajuns sa testez nu aveau culorile pe care le voiam. Dar aveau o pereche de adidasi albi. Un alb intens, cu galben fosforescent pe parti și în varf. Numit, descriptiv, “white lemonade”. Poate nu combinatia pe care mi-o doream, dar cand am analizat optiunile (culori, model, marime și pret), a meritat sa imi iau perechea respectiva.

Eu locuiesc de ceva ani în Portugalia, intr-un orasel apropiat de ocean, unde a sta la semafor mai mult de o data inseamna trafic ingrozitor. Portugalia nu are prea mult asfalt pe trotuare, pentru ca folosesc un tip de piatra specific tarii – care are problemele sale, mai ales ca aluneca foarte mult cand ploua, dar asta e alt subiect, pentru alta data. Mai mult, zona în care locuiesc eu nu cred ca a vazut zapada altfel decat la televizor, asa ca rareori ai mizerie pe trotuare.

În contextul de mai sus, a avea adidasi albi nu e o propunere chiar asa de risqué. Poate din punctul de vedere al modei, dar în mod cert nu din punctul de vedere al culorii lor dupa ce ii porti cateva zile.

I-am folosit fericit, cand și cand, vreo jumatate de an, timp în care și-au pastrat culoarea foarte bine.

Și apoi am ajuns în Bucuresti intr-o perioada de primavara, fara ploi. Un mai foarte calduros, cu canicula în cateva zile.

O saptamana. Atat a durat sa fie nevoie sa imi spal adidasii. Pentru ca ajunsesera de o culoare nedefinita spre gri, asa.

Am o relatie complicata cu Bucurestiul. L-am urat și l-am iubit în acelasi timp ani de zile. Mi-a fost casa timp de 20 de ani de viata, cea mai lunga perioada din viata mea intr-un singur loc. Am plecat și pentru ca rata de imbolnavire din cauza poluarii e foarte mare. Și, din pacate, tot acolo e.

Și da, inteleg. E oras mare. Cu multi oameni. Și poate ca niciodata nu va fi mai putin poluat și aglomerat.

Sau pot sa imi cumpar adidasi gri și sa nu ma mai gandesc.

Astazi (1 iunie) m-am uitat la formula 1 la o intreaga cursa (Spanish Grand Prix). Dupa mult timp, cand de obicei ma uitam doar la rezumate, astazi a fost o zi în care am simțit ca merita sa ma uit la toata cursa.

Și, sincer sa fiu, nu stiu ce sa cred. Primele 50 de ture au fost destul de plictisitoare, cu singura chestie diferita fiind Verstappen cu 3 opriri la boxe. Și, cand sa se termine cursa, mai erau vreo 10-11 tururi, Antonelli are o problema cu motorul, opreste, asa ca intra Yellow Flag.

Și, ce sa vezi? Devine interesant, deodata. Majoritatea din fata intra la boxe pentru ultima data, dar Verstappen intra și schimba cu cauciucuri hard, pentru ca nu mai avea Soft. Și nu a fost ok. A pierdut locul 3, la Leclerc, apoi l-a lovit pe Russell cand il depasea. Și asta a insemnat 10 secunde de penalizare care l-au dus pe locul 10. Pentru ca a parut ca l-a lovit intentionat pe Russell. Ceea ce cred ca a și fost, cunoscand tipul de personalitate al lui Max.

Intr-un final, o cursa interesanta, dar mi-as dori sa castige Lando campionatul asta, pentru ca am senzatia ca Piastri nu va mai pierde vreodata, daca reuseste sa il castige pe asta.

Revenind la Formula 1. Ma uit de la primele curse ale lui Schumacher, de prin ’91, cand aveam 13 ani si TVR a inceput sa transmita Formula 1. Cred ca prima cursa pe care am vazut-o vreodata era fie prima lui cursa vreodata sau prima lui cursa castigata. Oricum, asta m-a facut fan Schumacher pe viata. Cu toate bubele lui de personalitate. De fapt, cred ca e foarte similar cu Max, sincer sa fiu, doar ca poate mai bun cu presa. Si eu eram mai tanar si mi se parea cool ca era cum era.

Și de-atunci tot m-am uitat. Am vazut trecerea lui Schumi la Ferrari, primii ani pana a reusit sa fie campion mondial. Cu anul accidentarii, anul în care Irvine aproape a castigat, doar ca Schumi a decis sa nu il ajute în ultimele curse, ca sa fie el omul care readuce titlul la Ferrari. Exact ce ziceam mai devreme, nu era cel mai placut ca personalitate pe circuit.

Apoi am avut sansa sa il vad pilotand. Desi se retrasese (de 6-7 ori campion mondial), a revenit pentru doi ani ca sa ajute la lansarea Mercedes. Și a facut-o cu o casca rosu Ferrari, pentru care a avut permisiunea ambelor echipe. Ah, și l-am vazut la Monza cand, blogger “celebru” fiind, am fost invitat acolo de Mobil 1. Și a fost extraordinar. Fanii Ferrari (intre care eram asezat), au fost mai entuziasmati cand trecea el decat cand trecea Alonso, care era pilotul 1 al scuderiei și, mai mult, campionul mondial.

Apoi am renuntat sa ma mai uit. Nu mai stiu de ce, dar nu ma mai interesa asa de mult. Hamilton a avut perioada lui de varf, cand a fost campion complet cu Mercedes, dar pentru mine nu a fost niciodata ceva interesant. Nu am idee de ce. Are o pcam ersonalitate plangacioasa uneori.

Oricum, am revenit la F1 datorita Netflix. Drive to Survive e, la modul serios, cel mai bun documentar despre sport pe care l-am vazut. Poate la nivel cu cel despre Michael Jordan. Dar Drive to Survive reuseste sa te faca sa iti pese de pilotii care nu castiga în permanenta, care doar conduc pentru echipele de mijloc. Da, chiar foarte misto.

Și am revenit la țanc ca sa il vad pe Max și sa nu imi placa. Sa imi placa de Albon și de cei din middle pack. Și sa ma bucur cand Aston Martin i-a luat fata lui Red Bull. Iar acum, sincer sa fiu, mi-as dori sa castige Lando Norris campionatul.

Și da, cam asta e relatia mea cu F1. Fan uneori, spectator o data.