Imi plac adidasii colorati puternic. Cat mai puternic, cu atat mai bine. Am o pereche de adidasi atat de galbeni incat nu as fi nelalocul meu intr-o livada de lamai. Am multe perechi de adidasi rosii. Albastri. Multe, multe culori. Chiar și negri, pentru cand e ceva mai oficial.
Dar pana anul trecut nu am avut niciodata adidasi albi. Cristina nu purta decat adidasi albi, dar eu nu m-am impacat niciodata cu ei. Și mi se pare destul de evident motivul: ati vazut ce repede se murdaresc și cata grija trebuie sa ai de ei?
Acum un an, insa, am decis sa imi cumpar niste adidasi cu talpa mai groasa. Stiti de care, cei pe care parca plutesti cand mergi, cu talpa de 3-4 cm. Motivele sunt variate, dar cele mai importante tin mult de genunchi și varsta.
Asa ca am ajuns la Hoka. Un brand nou de adidasi despre care nu stiam atat de multe, dar care au niste versiune de culori super ametitoare. Insa magazinul în care am ajuns sa testez nu aveau culorile pe care le voiam. Dar aveau o pereche de adidasi albi. Un alb intens, cu galben fosforescent pe parti și în varf. Numit, descriptiv, “white lemonade”. Poate nu combinatia pe care mi-o doream, dar cand am analizat optiunile (culori, model, marime și pret), a meritat sa imi iau perechea respectiva.
Eu locuiesc de ceva ani în Portugalia, intr-un orasel apropiat de ocean, unde a sta la semafor mai mult de o data inseamna trafic ingrozitor. Portugalia nu are prea mult asfalt pe trotuare, pentru ca folosesc un tip de piatra specific tarii – care are problemele sale, mai ales ca aluneca foarte mult cand ploua, dar asta e alt subiect, pentru alta data. Mai mult, zona în care locuiesc eu nu cred ca a vazut zapada altfel decat la televizor, asa ca rareori ai mizerie pe trotuare.
În contextul de mai sus, a avea adidasi albi nu e o propunere chiar asa de risqué. Poate din punctul de vedere al modei, dar în mod cert nu din punctul de vedere al culorii lor dupa ce ii porti cateva zile.
I-am folosit fericit, cand și cand, vreo jumatate de an, timp în care și-au pastrat culoarea foarte bine.
Și apoi am ajuns în Bucuresti intr-o perioada de primavara, fara ploi. Un mai foarte calduros, cu canicula în cateva zile.
O saptamana. Atat a durat sa fie nevoie sa imi spal adidasii. Pentru ca ajunsesera de o culoare nedefinita spre gri, asa.
Am o relatie complicata cu Bucurestiul. L-am urat și l-am iubit în acelasi timp ani de zile. Mi-a fost casa timp de 20 de ani de viata, cea mai lunga perioada din viata mea intr-un singur loc. Am plecat și pentru ca rata de imbolnavire din cauza poluarii e foarte mare. Și, din pacate, tot acolo e.
Și da, inteleg. E oras mare. Cu multi oameni. Și poate ca niciodata nu va fi mai putin poluat și aglomerat.
Sau pot sa imi cumpar adidasi gri și sa nu ma mai gandesc.
