Am avut intotdeauna o relatie ambivalendat cu Bucurestiul. Nu mi-a placut niciodata cu adevarat. L-am simțit ca “acasa” pentru o perioada de timp acum mai mult de 15 ani pentru ca aici erau prietenii mei, grupul de oameni cu care ma simteam confortabil și în largul meu. Dar, overall, nu am simțit niciodata ca e “casa” mea.
A existat insa, ceva ce intotdeauna mi-a placut. Terasele urbane ale orasului, cu locuri largi, curti mari și cu vegetatie multa. Cum este Verdi Domenii, unde am fost acum ceva timp. Desi, sincer sa fiu, la momentul respectiv, acum 15 ani, nu cred ca as fi mers vreodata la Verdi Domenii. Pe langa ca era cam departe, nici nu era stilul meu.
Stilul meu era mai degraba locuri mai muncitoresti, asa, cu mese și scaune din plastic, unde puteai sa mananci și mici, sa bei și bere. Desi berea nu era parte din viata mea, la fel cum nu e nici acum, micii inca ma pacalesc.
Vara, desigur, era momentul cel mai bun pentru terase. Și pentru mine la terase. Seara, în zilele atat de calde incat erau 25 de grade la ora 10, noi eram la terasa și stateam la povesti. Cu Varu, cu Adi, cu Alex. Parea nesfarsit. Nopti și nopti, una dupa alta, în care asta faceam. Singurul lucru care se schimba era unde. Și, uneori, cine mai era acolo. Dar intotdeauna gaseam undeva o terasa cu locuri confortabile și cu oameni interesanti.
Veneau oameni din blogging, oameni de pe Twitter, din online business, tehnologie. Era o lume diferita in anii aia. Nimeni cu video, nimeni din YouTube sau TikTok 😀
Da, evident, este și nostalgie multa. Acum cateva saptamani, cand eram la terasa cu Adi, dupa-masa, am avut iar, un moment de amintire. De calm și de relaxare, ca și cum nimic nu e urgent. Desi nu sun nici calm, nici relaxat.
Cel mai mult, insa, am simțit lipsa teraselor din Bucuresti în Portugalia, unde locuiesc acum. Pentru ca Portuglia nu are caldura din Bucuresti. Caldura înabusitoare și cu un aer care parca sta, nu se misca. Portugalia are terase practice, unde lumea vine sa manance și sa plece, nu sa stea cu orele cu prietenii, pentru ca masa de pranz e sfanta aici. Asta inseamna, insa, ca si mobilierul de terasa e super practic. Super incomod, chiar.
În plus, am senzatia ca, oricat de mult imi doresc sa nu fie asa, Portugalia nu e Romania. Oricat de mult am vrut sa plec sa plec din tara, tara a ramas cu mine. Amintirile comune, modul comun în care am trait copilaria cu cei din jur, adolescenta. Toate contribuie la un confort personal foarte mare.
Terasele din Bucuresti sunt, cumva, simbolul adaptarii continue la o tara diferita. Faptul ca, oricat de mult efort fac, nu simt niciodata aceeași relaxare la “pastelariile” din Portugalia. Indiferent cat de mult imi place aici, cat de mult as vorbi limba. Pentru ca niciuna din terasele de-aici nu are mobilierul de terasa și caldura grea din Bucuresti. Iar oceanul, cu toata salbaticia si frumusetea lui, nu poate compensa tot timpul.
E ciudat, nu? Ca am plecat de la cat de mult imi plac terasele din Bucuresti și am ajuns la o discutie despre dificultatea adaptarii la o alta tara. La alt mediu, pe care nu il cunosti de mic. Unde totul necesita un efort suplimentar de adaptare. Unde orice lucru necesita mai multa energie din partea ta. Și cred ca ar trebui sa ma gandesc mai mult la asta.
