BobbyVoicu.ro

Un lucru pe care nu l-am inteles inainte de a ma muta din Romania a fost cat de neasteptate si sensibile, ca altfel nu stiu cum sa zic, sunt diferentele culturale.

De obicei, cand te muti undeva, te astepti ca niste lucruri sa fie diferite. De la limba la religie, vor exista în mod cert lucruri mai mari care sunt diferite de tara din care vii.

Nu m-am asteptat, insa, sa ma lovesc de alte lucruri. Mai mici si, la o privire rapida, neimportante. Cum ar fi, de exemplu, incalzirea centrala. Care în portugheza se traduce mot-a-mot ca “aquecimento central”. E simplu, nu?

Ei, nu chiar. Pentru ca desi cuvintele sunt exact aceleasi, ceea ce intelege fiecare popor e complet diferit.

În primul rand, sa dau un context, pentru ca atunci e mai usor de inteles povestea ce urmeaza. Portugalia, daca te gandesti la ea, e o tara calda. Insorita tot timpul anului, mai ales daca vii din Romania. Bineinteles, stii în capul tau ca mai și ploua din cand în cand. Chiar de doua ori pe an în volum mare, cam în noiembrie și aprilie. Dar, na, ploua, nu e ca și cum deodata e frig. Si oricum, cat de frig sa fie cand nu au mai avut zapada in majoritatea tarii de 40 de ani, cel putin?

Și ai dreptate. Afara e rareori frig. Dar stii unde e ingrozitor de frig? În case. Unde uneori este atat de frig incat, la un moment dat, ieseam afara sa ma plimb pe la soare pentru ca era mai caldca sa ma incalzesc

Motivul este ca aceste case nu sunt izolate termic. Vara poate fi oarecum ok, desi cand e cald, ti-e și tie foarte cald în casa, daca nu ai aer conditionat. Dar iarna… Tin minte ca la un moment dat Elena mi-a zis, dupa un Erasmus în Portugalia, ca nu a simțit niciodata un frig mai rau decat în Portugalia în anul respectiv. Nu stiam ca 10 ani mai tarziu eu voi ajunge acolo sa locuiesc, dar mi-a ramas în cap ce mi-a zis pentru ca era atat de surprinzator.

Și da, atat de frig este în Portugalia iarna, în case obisnuite. În care nu ai pus tu incalzire în podea sau ti-ai facut-o tu de la 0 asa cum vrei.

Ah și… incalzirea centrala nu exista. Nu asa cum o intelegem noi: cu o centrala de perete – pe gaz, de obicei, și cu multe calorifere prin casa. Dar nu mi-am dat seama initial ca eu atunci cand spuneam “vreau o locuinta cu incalzire centrala” și ei imi raspundeau “casa asta are incalzire centrala”, noi vorbeam de fapt despre lucruri diferite. Pentru ca de cele mai multe ori, incalzire centrala insemna pentru ei un semineu central în sufragerie din care se incalzeau și celelalte camere, ca tineai usile deschise. Și da, semineul asta are ceva ce se numeste “recuperator de caldura”, care tine mai mult caldura generata de foc, dar crede-ma, NU era cald.

Apoi alta diferenta culturala. Asteptata, dar tot greu de adaptat la ea, mai ales cand vii din Romania: restaurantele sunt deschise intre 12:30 și 2:30pm, iar seara de la 7:30 pana pe la 10. În rest, daca ti-e foame și vrei sa comanzi/sa mananci undeva, ghinion. Doar fast food. Și, poate, în restaurantele din mall-uri, dar nu stiu daca vrei sa mananci acolo în general, pentru ca experiență nu e cea mai buna, cel putin pentru mine, cand vine vorba de calitatea mancarii.

Orarul restaurantelor inseamna ca celelalte magazine inchid aproape tot timpul intre 1 și 2, pentru a avea pauza de masa. Care a fost o alta nevoie de adaptare pentru noi.

Buuuun. Auzisem de restaurante, caldura am acceptat-o. caci ce altceva sa faci?

Dar azi, dupa 7 ani de cand stau în Portugalia, am mai aflat ceva nou. Și surprinzator.

Bancile se inchid la 3. Da, toate. Peste tot. Cum am aflat? M-am dus sa rezolv ceva și am zis sa nu ma duc pana în 3, ca sa nu risc sa dau peste vreo pauza de masa mai ciudata. Am ajuns la 3:10. Cand doamna mi-a zis “Esta fechado!”. Și aia e, vino maine dimineata. Bancile!

Mai sunt multe mici diferente, bineinteles. Cum ar fi faptul ca ei iti dau garnitura la restaurant atat cartofi prajiti cat și orez. Trebuie sa ceri tu doar una sau alta.

De obice le accepti ca atare și treci mai departe.

Dar bancile???

Desi folosesc un Macbook pentru munca, acasa am un miniPC (cu GPU dedicat) care are Linux (Fedora42) si Windows instalate pe el unde ma joc. Asta cand aleg sa nu ma joc pe Nvidia Geforce Now, care e platforma mea preferata (merge extraordinar de bine sa faci streaming de jocuri).

Mai am un laptop ThinkPad T480 care are un scop foarte precis in casa, care si el are tot Fedora.

Asa ca am sa pun aici linkuri catre chestii interesante de facut cand instalez un Fedora nou, sa nu fie nevoie sa le caut peste tot pe net cand e nevoie.

• Fedora 42 Post Install Guide
• Updated Better Fonts (Fedora Better Fonts)
• Fingerprint sensor for Lenovo Thinkpad T480

Ce faci cand cineva te saluta si e foarte familiar cu tine? Cand pare ca te stie dar tu nu reusesti sa iti aduci aminte de unde? Și iti spune “Sunt cutarica, ce mai faci?”

Poate e cineva pe care l-ai cunoscut la o nunta? La o petrecere? Desi pare ca e cineva care te cunoaste mai bine de-atat. Poate ati fost la un moment dat, acum 20-25 de ani, in aceleasi cercuri?

Dar ce faci atunci cand ii stii numele? Si ti se pare vag familiar, dar nu stii de unde sa il iei?

Si care iti zice sa schimbati numere de telefon, sa va vedeti la o cafea?

Acum ceva timp am trecut prin aceasta experienta si, va spun sincer, nu cred ca am avut un moment mai mare de confuzie. Pe de o parte nu voiam sa jignesc omul respectiv spunand ca nu imi aduc aminte de el. Dar, pe de alta parte, nici nu voiam sa prelungesc situatia mai mult decat era cazul, pentru ca nu puteam sa duc discutia prea departe.

Asa ca… i-am dat numarul de telefon. Și mi-a dat add pe Whatsapp, unde mi-a aparut numele lui. Asa ca acum aveam și numele complet.

Și am inceput sa intreb în jurul meu. Intai familia. O intreb pe sora-mea: “stii pe cineva X?” Ea: “parca, dar nu sunt sigur. E asa, asa, și-asa?” Eu: “Nu, e asa și-asa.” Ea: “Atunci nu stiu.”

Mersi, m-a ajutat foarte mult.

Un prieten bun: “Era cineva din online, nu?”. Nu am idee, ii zic. El: “ah, cred ca da. E tipul asta?”. Nu, nu era.

Am intrebat toata lumea. Nimeni nu stie.

Intr-un final, probabil ca va intrebati: ce s-a intamplat mai departe? Nimic. Maine ma duc la cafea cu el. Am un nou prieten, ce sa zic? Sau vechi nou prieten, daca e sa ma iau dupa el.

Desigur, as putea sa intreb “Cine esti? De unde ne stim?”. Dar ar fi prea simplu si direct. Nuuu, nu, hai sa traim periculos, si fara sa ne expunem la un eventual moment neplacut.

P.S.: daca nu mai scriu pe blog, nu mai auziti de mine, sunati la 112. Cine stie, poate am o sansa sa scap. Dar, daca e asa ceva, cat efort depus, totusi. Ma simt flatat…

Ma gandeam zilele trecute ca nu ma mai uit asa de mult la seriale asa cum obsnuiam. Atat de mult și în acelasi mod.

Am inceput sa ma uit la seriale cu adevarat prin 2002-2003, cand prinsese DC-ul pe la noi, chiar și Kazaa. Printre serialele la care ma uitam atunci erau Friends (evident), Seinfeld, Smallville, Oz, Star Trek. Și multe altele de cate un sezon sau mai vechi. Le gaseam la rezolutii infime (360p, 480p), dar ma uitam oricum.

Ba chiar, în perioada aia am descoperit uitatul la seriale în timp ce fac altceva pe calculator. Și, cum nu aveam decat un monitor de 1024×768 (sau poate un 1200×800 sau 900 ani mai tarziu), puneam intr-un colt de 200 pe 200, poate, și mai mult auzeam decat ma uitam.

Și asa am descoperit ca serialele sunt mai usor de vazut decat filmele.

Filmele sunt mai greu de urmarit cand nu te uiti cu atentie la ele. Subiectul, intriga, personajele, toate sunt create sa se intample intr-un interval de timp de aproximativ doua ore. Detalii, subtilitati, toate sunt gandite cu atentia ta permanenta pe ceea ce se intampla pe ecran.

Serialele, insa, mai ales cele cu multe sezoane? Lejer. Stii deja personajele, principalele puncte urmarit în intriga, chiar daca mai ratezi cate ceva nu ratezi tot. Mai mult, cred ca și producatorii și scenaristii de seriale iti repetau acelasi lucru de mai multe ori, chiar pe parcursul a mai multe episoade, pentru ca intr-o perioada în care streamingul nu exista, în mod cert existau persoane care au pierdut macar un episod.

Și asa am continuat sa ma uit la seriale pentru urmatorii 5-6 ani. Daca nu chiar ceva mai mult.

Ulterior, insa, am inceput sa descopar ca au aparut TV-uri cu playere video integrate. Care citeau de pe USB stick și iti ofereau o experiență mai buna. Apoi au aparut serviciile de streaming (pe care le vedeam cu cont de US și VPN, ca ce altceva puteai sa faci?). Și a aparut binge watchingul. Unde stateai pe canapea și te uitai la TV. Și, mai mult decat atat, a aparut iPad-ul. Pe care nu il foloseam pentru a ma uita pe el la seriale, ci pentru a citi/sta pe social media ÎN TIMP ce era ceva pe TV.

Și da, pentru o perioada a fost mai bine. Seriale pe care imi doream sa le vad de mult la calitate buna erau deodata disponibile cand voiai. Și cat voiai.

În perioada asta am terminat de vazut seriale precum Lost, House, Prison Break… Seriale extraordinare care m-au tinut cu sufletul la gura ani intregi. Pe unele chiar le-am revazut în ultimii ani.

Insa, la un moment dat, a devenit prea mult. Prea multe seriale se lansau în acelasi timp. Prea multe seriale au fost anulate dupa doar un an de TV. Mai ales seriale SF, care imi placeau. Și am inceput sa imi dau seama ca majoritatea serialelor sunt cam la fel: incep interesant, cu world building. Continua sa genereze intriga. Și, apoi, apare o conspiratie. A cuiva, cu o entitate statala. Și aia e, aici povestea devenea aceeași, indiferent de intriga initiala. Și dintr-un serial bun se transforma intr-un “Am vazut asta deja”. Sigur, unele seriale au reusit sa evite chestia asta, dar cate? Fringe e unul dintre ele. Pe de alta parte, cine s-a uitat la Big bang Theory 12 sezoane, desi era clar de pe la sezonul 6-7 ca sunt acelasi glume rasuflate, repetate?

Acum? Ma uit destul de rar la seriale. Inca ma uit, dar mult mai putin. YouTube a inlocuit “chestia pe fundal”. Filme vedeam deja destul de rar, dar dupa ce a venit COVID și s-a terminat o perioada cu cinematografele, aia a fost. De cand a venit COVID am vazut un singur film la cinema. Barbie. Și am facut COVID prima data, dupa 2 ani în care am reusit sa ma protejez.

Serialele la care ma uit acum? Foundation, Resident Alien – s-a terminat, Fallout, Reacher. Si Acapulco, Wednesday și Stranger Things. Și Star Trek Strange New Worlds.

Pe de alta parte, daca stau sa ma gandesc, nu ma uit la asa de putine seriale nici acum. Doar ca le vad în alt mod și nu mai sunt asa de interesante cum erau acum 20 de ani. Pentru ca, pana la urma, cate idei sa tot ai ca sa le faci atat de diferite intre ele?

Am uneori momente cand urasc MacOS. Din motive ciudate, niciodata aceleasi, dar am momente cand îmi doresc sa folosesc un alt sistem de operare. Adica Linux, ca Windows nu as mai folosi din nou prea curand (deși il am instalat pe un PC acasă și pe Legion Go, ca sa mă pot juca jocuri din Xbox GamePass).

Dar unul dintre motivele pentru care nu trec la Linux e super simplu și neașteptat: o aplicație pe care nu o pot înlocui. Exista alternative, dar nici una nu are ceva specific ce imi trebuie. Ma refer aici la Skitch, o aplicatie de screenshot care se integrează cu Evernote (care e “my second brain”).

Stiu, acum toți utilizatorii de Linux îmi fac o lista de aplicații de la Shutter la Flameshot și orice exista printre ele. Și da, toate aplicațiile pe care le-ar putea menționa exista și merg foarte bine, mai putin la a se integra cu Evernote. Și credeti-ma, am incercat.

Acum, evident, cineva va spune: Evernote? Really?

Și da, Evernote. Folosesc aplicația de foarte mult timp (exista aici, pe blog, un articol din 2011 despre cum îmi puneam Evernote pe PC și pe HTC Hero!!!) și nu am reușit sa trec la altceva. Mai ales ca eu nu folosesc Evernote decat ca brain dump, efectiv, la modul ca pun acolo tot ce ma intereseaza, vreau sa nu uit ceva, vreau sa pot sa gasesc cand am nevoie samd. Și asta include, ati ghicit, screenshots.

Ah, în plus, orice-ar zice cineva, Evernote are un Web Clipper extraordinar. Poți salva ce vrea muschiu’ tau dintr-o pagina web în Evernote și merge super: o zona selectata, pagina pe care o vezi, un articol în forma de “reader”, articolul așa cum apare în pagina samd. Serios, am incercat Notion, Obsidian, aproape tot ce am putut, nimic nu se compara.

Desigur, exista problema faptului ca au triplat prețurile practic, în ultimii doi ani, de cand Bending Spoon(s?) a cumparat aplicatia, dar în același timp chiar se simte ca se ocupă cineva activ de ea. Și, deși nu folosesc chestiile noi (calendar, tasks samd), cineva se ocupa de ele.

Revenind la Skitch: Skitch se conecteaza perfect la Evernote. Efectiv faci un screenshot și pe urma, daca ai nevoie, poți sa gasesti screenshotul în Evernote după textul din el. Este extraordinar. Da, dacă îl folosești pe telefon e mai complicat, dar eu am observat ca rareori fac screenshots importante de pe telefon și, oricum, alea se salvează în telefon și, implicit, în Google Photos. Care are și el search după texte. Hm, acum, dacă stau sa ma gandesc, s-ar putea ca asta sa fie o soluție foarte buna: sa salvez screenshots din Linux în Google Photos. Abia acum, promit, mi-a venit ideea.

Desigur, un alt motiv pentru care mi-e mai greu sa îmi mut “brain dump”-ul în alta parte este ca… sunt 15 ani de notes și fișiere și informație samd. Și nicio alta aplicatie nu face importul cum trebuie, asa ca tot timpul mi-e teama ca pierd ceva.

Ah, plus ca Evernote e peste tot. Chiar îmi aduc aminte ca o modalitate de creștere inițial a fost ca efectiv sa existe aplicație pe orice sistem de operare, pe orice device samd. Phil Libin, fostul CEO și founder, spunea asta la un moment dat într-un interviu, nu am inventat eu.Și da, la un moment dat exista aplicatie de Linux, la care au renunțat cand au fost cumparati de Bending Spoons.

Asa ca, da, desi acum scriu acest post dintr-un Linux (un Fedora 42 pe care il am în dual boot pe PC-ul de gaming, ca sa mai vad și eu cum e), nu pot sa trec definitiv la el pentru ca… Skitch.

P.S.: Dupa ce am scris tot articolul asta, am vrut sa dau un link catre Skitch. Și am aflat, astfel, ca nu mai poate fi instalat pe MacOS. Ca a fost retras de Bending Spoons. Și uite-asa e posibil sa fie nevoie, intr-un final, sa renunt la Skitch. Și implicit, la Evernote, ca de ce l-as mai folosi, în cazul asta? Desi, din nou, Webclipper!

Si, pentru ca e posibil sa nu vedeti linkul de mai sus din forumul Evernote, iata mai jos un… screenshot. Care nu e facut cu Skitch!

Acum ceva timp Pocket, serviciul de “read later”, a anuntat ca se inchide. De fapt, Mozilla, cei care detineau serviciul de ceva ani, au anuntat treaba asta. Eu eram platitor de premium pe Pocket, asa ca am fost destul de dezamagit.

Am incercat ulterior diferite servicii, pana m-am reintors la Instapaper. Care isi face treaba, desi mai da rateuri, dureaza cam mult pana face save-urile. Plus ca nu imi plac fonturile si cum arata textul salvat. Dar, pana una alta, ma descurc cu el.

Ei, zilele trecute, am aflat de Folio (savewithfolio). Folio este un serviciu pornit de cei care au lucrat la Pocket si care este… Pocket cu alte haine. Este inca in beta, si se vede, dar pastreaza o gramada din lucrurile care imi placeau la Pocket. In primul rand viteza de salvare. Si cum arata textele salvate. Si faptul ca identifica mult mai bine care e articolul, spre deosebire de Instapaper, care uneori salveaza tot textul din pagina (inclusiv linkurile din meniuri).

Din pacate, fata de Pocket, nu are inca integrarea cu o gramada de servicii. Are cu Chrome, cu iOS, Android, dar nu are cu servicii de RSS samd. Care probabil ca vor veni.

Dar ce are, are capacitate de import din Pocket. In cazul in care va intereseaza. Si trebuie sa va miscati rapid, pentru ca pe la inceputul lui octombrie (pe 8, parca), Pocket se inchide de tot.

Am sa urmaresc Folio, pentru ca mi-as dori sa continui sa folosesc ceva asemanator Pocket. Si sper sa le iasa.

Pe majoritatea nu va intereseaza, dar am sa pun aici si o lista de linkuri pe care le folosesc din cand in cand, pentru ca m-am plictisit sa le caut de fiecare data cand am nevoie:

NIF certificate/certifcat – dovada NIF: “Click the link below then select Domicílio Fiscal from the drop down menu, then Confirmar and Obter…”

Din seria “daca nu povestesti cum alergi, chiar alergi?”, am zis sa va spun ca m-am reapucat de alergat. Și care este experiență acum, în momentul în care niste babute asiatice ma depasc în tromba cand merg linistite și plimba cainele.

A te “reapuca” de alergat spune clar ca exista un moment în viata cand te-ai “apucat”, asa ca sa sa incepem cu partea asta.

Intotdeauna am urat alergatul. Jogging-ul, adica. Sportul ala în care tot ce faci e sa alergi. Nu dupa o minge, ci doar asa, ca sa te afli în miscare. Fac sport de cand ma stiu, dar intotdeauna un sport cu o minge: fotbal, handbal, tenis. Am facut inclusiv de performanta, cu 10 antrenamente pe saptamana, din astea. Și o medalie de argint cand eram pusti, la un campionat national. La handbal.

Deci da, am alergat în viata mea destul, mai ales cand eram mai tanar, dar intotdeauna dupa o minge. Și nu numai, dar sa ramanem intr-un registru sportiv.

Prin 2014 am inceput sa joc iar tenis mai mult. Cu colegii de la MavenHut, cu prietenii. Și intre toti oamenii astia, era cineva care ma batea constant. Desi nu credeam ca e cu mult mai bun ca mine. Problema mea, insa? Nu reuseam sa ajung la minge în timp util sa execut o lovitura cat de cat buna. Și atunci am decis ca trebuie sa slabesc și sa imi refac capacitatea cardio.

Asa ca intr-o zi am cautat un program care sa ma ajute. Și am ajuns la “Couch to 5k”, un program care face ce zice: te ia de la 0 pana la a putea sa alergi 5km în “doar” 3 luni. Cu un program de 30 de minute pe zi, 3 zile pe saptamana.

Și stiti ce? A mers. Am inceput sa alerg și nu m-am mai oprit vreo 2 ani. Alergam lejer cate o ora, chiar doua, uneori. O data la doua zile. Nu in viteza, cu un ritm de 6-7 minute pe kilometru (care e incet, ca sa fie clar), dar alergam. Și da, puteam mai repede, probabil. Chiar am participat la un 5k la un moment și am avut 4’30’’ pe kilometru. Dar, mai mult decat viteza, ceva se schimbase la mine: imi placea sa alerg. Era modul meu de a medita, ascultam podcasturi, ma relaxam. Era extraordinar.

Pana ce, intr-o dimineata nefasta, m-a prins o ploaie inghetata la alergare. Și nu m-am oprit. Am alergat vreo 90 de minute. Și am declansat un ITBS de toata frumusetea. Atat de rau a fost ca a trebuit sa imi vand masina, efectiv. O masina sport pe care o iubeam mult, dar în care, din cauza pozitiei joase a scaunului, ma facea sa plang de durere, efectiv, dupa 30-40 de minute de condus.

A urmat fizioterapie, o perioada lunga în care nu am putut alerga, și în timp am renuntat. M-am ingrasat, m-am mutat din tara, adaptarea a fost dificila, era mai greu, din astea. Am tot reincercat, dar niciodata nu mi-a mai iesit.

Acum o luna, insa, am decis ca imi lipseste prea mult. Și ca nu va exista un moment ideal. Asa ca m-a reapucat de alergat. Tot cu Couch to 5k, pentru ca imbina mers și jogging și imi permite sa ma misc în ritmul meu. Și, pentru ca în continuare sunt cam greu și genunchii sunt cu mai multe probleme, stii care e viteza mea? 10 minute pe kilometru. Da, incet. Atat de incet incat în San Francisco, unde sunt acum, cand scriu, ma depasesc babutele asiatice care plimba cateii. Nu mint, trebuie sa ma dau din drumul lor, care trec vijelie pe langa mine. Sa nu ma accidenteze.

Și da, am reinceput sa alerg. Pentru ca, pe langa meditatie, cand eram în MavenHut era cel mai misto mod de a (re)intalni un oras cand calatoream. Mai mult decat atat, era asa de usor sa fac sport: tot cea aveam nevoie erau adidasii, un tricou și o pereche de pantaloni scurti. Asa ca, am zis sa incerc iar. Si, sincer sa fiu, ma simt atat de bine, incat cred ca am sa și pastrez viteza. 10 minute la kilometru e un numar rotund, asa. Și e atat de “rau” incat nu exista riscul sa ma reaccidentez incercand sa imi bat vreun record.

Ah, si omul care m-a facut sa alerg pentru ca nu il bateam la tenis? Ultima data cand am jucat, la vreo 6 luni dupa ce ma apucasem de alergat, am facut prima data 6-6 intr-un set. Dupa ce pana atunci nu treceam de 6-3, maxim. Si mi-a si zis, de altfel: “Sa ma f*t eu pe alergatul tau!”. In gluma, ca sa fie clar. Dupa aia nu am mai jucat, insa. Nimic grav. Dar deodata nu am mai avut timp niciunul.

Să pui întrebări e probabil unul dintre cele mai subapreciate skill-uri din lume. Adică, oricine poate pune întrebări, nu? Un copil de trei-patru ani pune intrebari. Și CÂTE întrebări!

Dar, după cum știi, nu e chiar așa simplu.

Eu am prins primii 11-12 ani de viata în România comunistă si am devenit adult in primii ani post-comunisti. Școala era o treabă serioasă și nu puneai întrebări “tâmpite”. Sau, și mai bine, nu puneai deloc întrebări. Luai tot ce zicea profesorul, memorai cuvânt cu cuvânt și deveneai micul comunist model. Evident că generalizez – am avut și profesori super buni – dar nu asta era regula. Iar stilul ăsta a continuat și în facultate, chiar dacă nu mai era așa vizibil ca în clasele mici.

Am avut noroc și cu ai mei, care mi-au încurajat curiozitatea, dar era cât pe ce să-i coste. Le-am zis colegilor și învățătorului că părinții mei ascultau Vocea Americii si Europa Libera, posturi de radio interzise pe vremea aia. Am avut noroc că învățătorul din primară m-a trimis acasă să le spun ce-am zis. Si i-a si sunat sa ii avertizeze. Altfel, putea ieși foarte urât.

Oricum, cu cât am crescut, cu atât părea că dacă pui întrebări e semn de slăbiciune. Primul meu job “serios” a fost într-o instituție de stat. Cu stilul ei. Și colegi mai în vârstă. Cu stilul LOR. Și era “evident” cum se fac lucrurile. Ce, sunt greu de cap? Nu văd singur? Unde dracu’ am crescut?

După vreo un an si ceva de chin birocratic, m-am întors pe drumul meu antreprenorial. Și dintr-odată, să pui întrebări era mult mai ușor. Și mai acceptat. Mai ales că eram fascinat de tehnologie și toți cunoscuții aveau informații utile. Așa că am început să pun O GRĂMADĂ de întrebări. Și, pentru prima dată în viața mea, nu păreau enervante pentru nimeni. OK, aveam un prieten bun care râdea constant de “întrebările mele stupide și evidente”, dar tot de la el am învățat o tonă în anii ăia.

Acum pun întrebări tot timpul (chiar o fac). Chiar dacă par mai incet sau prost. Vreau să știu lucruri, deci e OK pentru mine.

Câteva idei ca să pui întrebări bune:

Nu-ți face griji că ești enervant
E mai rău să fii enervant pentru că NU știi ceva și faci prost, decât să fii enervant pentru că vrei să faci bine.

Pune întrebări specifice
“Cum pot face bani?” e o întrebare generală. Mai bine e “Cum pot monetiza o aplicație de mobil?” Și și mai bine e “Care a fost cea mai mare problemă pe care ai avut-o când ai încercat să monetizezi aplicația prin abonamente?”
Evident, dacă nu cunoști bine persoana, începi mai general și devii mai specific pe parcurs.

Ține cont de timp și context
Ești la o conferință. N-ai sesiune de Q&A, așa că te duci la speaker după prezentare. Îi pui o întrebare. Apoi încă una. Și încă una. Îl vezi cum se uită peste umăr căutând o scăpare, dar tu insiști. Mai sunt 10 oameni la coadă să vorbească cu el. În momentul ăla ești enervant. FOARTE enervant. Pune o întrebare, ia răspunsul, apoi cere o adresă de email dacă ai follow-up-uri.

Caută singur înainte
Ai în buzunar un telefon cu mai multă informație decât a avut toată planeta timp de secole. Folosește-l. Caută pe Google, citește Wikipedia. Dacă nu găsești ce vrei, întreabă pe cineva. Bonusul? Vei pune întrebări mult mai specifice.

Sunt mai multe de spus despre cum să pui întrebări bune, dar ăsta e un început decent. Practica te face mai bun. Pune întrebări. Provocă oamenii. Și dacă nu le place… poate nici nu contează.

Am scris articolul asta in 2019, in engleza. Am considerat ca merita tradus si pastrat aici, poate ca mai sunt amatori de fotbal american in zona.

Am 41 de ani acum (in 2019). E relevant, așa că ai puțină răbdare.

De când m-am născut m-am uitat (și am practicat) sporturi: fotbal (european, adică adevăratul fotbal), handbal, tenis. M-am uitat chiar și la hochei, gimnastică, patinaj artistic. Crescând într-o țară comunistă pana la 12 ani, cu două ore de TV pe zi, sportul era cam singurul lucru la care te puteai uita, deci n-ar trebui să fie așa o surpriză. Doar dacă nu cumva erai fan al cântecelor naționaliste despre “iubitul” conducător. Si chiar si atunci, probabil.

Anyway, deviez. Iubeam sportul și, până recent, eram destul de sigur că n-o să mă mai atașez de vreun sport nou prea curând. Curlingul a fost interesant când l-am văzut prima dată, baseballul e o enigmă totală pentru mine, rugby-ul nu m-a prins niciodată, iar fotbalul american… părea prea lung. Și, pentru numele lui Dumnezeu, aveam aproape 40 de ani, ar fi trebuit să știu ce-mi place, nu? Eh, gresit.

Într-o noapte târzie, la Londra, în februarie 2016, între niște întâlniri de business, Cristi – cofondatorul meu de la MavenHut – zice: “vrei să vezi Super Bowl 50 cu mine?” Eram încă jet-lagged după o călătorie în SUA, așa că am zis “sigur, de ce nu?”

ȘI MI-A PLĂCUT LA NEBUNIE! Cristi e mare fan de fotbal american și mi-a explicat ce se întâmplă. Pentru prima dată am înțeles de ce aleargă atâția oameni în toate direcțiile. Și. Mi-a. Plăcut.

E drept, am văzut echipa favorită a lui Cristi (și a mea acum), Carolina Panthers, pierzând un meci pe care trebuiau să-l câștige fără emoții. Și aparent nici n-a fost un meci prea bun, pentru că Broncos s-au apărat ca niște ziduri și n-ai văzut prea multe touchdown-uri. Dar mie mi s-a părut super fun. Atât de fun încât mi-am luat un tricou. Ceea ce nu prea fac, sincer.

Câinele meu e confuz: ce-i cu tricoul ăsta cu fotbal american?
Nu ne mai place Ronaldo? Messi?

Trei ani mai târziu, sunt entuziasmat până peste cap că a început sezonul nou (2019-2020), vinerea trecută. Gen “sar in sus de bucurie” de entuziasmat. Și sincer… habar n-am de ce, dacă mă gândesc prea mult 🙂

De ce îmi place mie fotbalul american, după ce am văzut cel puțin un meci pe săptămână în sezonul trecut?

• Nu e un sport al talentului individual, e despre strategie și tactică. Sigur, talentul ajută, dar n-ai un Messi sau Ronaldo care să câștige singur. Cea mai apropiată variantă e quarterback-ul, dar și el e pierdut fără echipă.
• Pentru că durează mult (3-4 ore cu totul, cam 40 de minute de joc efectiv), ai timp să înțelegi ce se întâmplă. Ți se arată reluări, analize, explicații. În timpul transmisiei.
• După ce îți explică cineva regulile, sunt destul de simple.
• Strategia se schimbă în funcție de adversar, de cum se simte echipa în ziua aia, de cum se aseaza in teren echipa adversa. E un joc în continuă mișcare. E ca șahul, dar cu oameni.
• Echipa are cam 53 de jucători, fără să mai pun la socoteală staff-ul, antrenorii etc. E cel mai apropiat sport de un business ca mod de organizare.
• Există salary caps (plafon salarial), deci nu poți avea o echipă gen Real Madrid sau PSG plină de superstaruri. Nu există monopol pe talent ca în fotbalul european.
• Poți vorbi despre jucători, despre strategie, despre business, despre psihologie. Te prinde din toate direcțiile.
• Pot vedea TOATE meciurile NFL online cu Gamepass/DAZN. E cam €150/an, dar scap de stream-uri ilegale și nervi.
• Și, hei, am 41 de ani (46 cand traduc). Probabil e o lege care zice că trebuie să ai ceva care să te țină în fața televizorului 9 luni pe an. Poate fi foarte bine fotbalul american.

Anul trecut am văzut primul meu meci live în SUA – New England Patriots vs. LA Rams. A fost extraordinar. Atmosferă bună, oameni relaxați, fani de la ambele echipe stând unii lângă alții. Și l-am văzut pe Tom Brady – probabil cel mai bun jucător din istorie.

Tom Brady încălzindu-se înainte de meci

Anul ăsta (2019) nu merg în SUA la meciuri. Dar ghici ce? NFL vine în Europa. Londra găzduiește câteva meciuri din sezonul regulat, în octombrie, și una dintre echipe e… Carolina Panthers. Așa că mergem să-l vedem pe Cam Newton și pe Christian McCaffrey. Și am și tricou pentru asta, ok? 😀 (later edit: Nu l-am vazut pe Cam, pentru ca era accidentat, dar Panthers a castigat).

Nu cred că am fost vreodată așa de entuziasmat să merg la un meci live. Nici când l-am văzut pe Federer jucând tenis. Nici când i-am văzut pe Messi și Ronaldo jucând fotbal.

Bine, cel mai intens meci live pe care l-am văzut a fost finala de la Roland Garros, când Simona Halep a pierdut în 2017. A fost o bucurie să fiu acolo și am avut inimă frântă după. Fotbalul american nu-mi provoacă același tip de suferință, dar tot e super fain să-l vezi live.

În final, știu că fotbalul american are problemele lui: accidentări grave, NFL care se face că plouă cu violența domestică, rasism etc. Dar fanii pun presiune, tot mai puțini oameni vor să joace – și pe bună dreptate. Sper totuși să găsească o cale să evolueze, să rămână un sport spectaculos și în pas cu vremurile.

P.S.: Am scris articolul ăsta înainte de primul meci al sezonului 2019. Panthers au pierdut cu Rams, dar echipa n-a arătat rău. Sper să nu rateze iar playoff-ul anul ăsta. (2025 edit: a fost un sezon ingrozitor, care a anuntat o perioada teribila pentru Panthers. De-atunci nu au mai ajuns in playoffs).