Archives for 2010

In ultimul an am citit cam tot ce a scris Richard Branson: Losing my Virginity, Screw it, Let’s do it, iar recent am citit Business Stripped Bare. In ultima povesteste mult despre liniile sale aeriene. Asa ca a inceput sa ma intereseze din ce in ce mai mult industria aviatica. De exemplu, nici acum nu inteleg de ce nu au costuri fixe la bilete (de fapt, nu, nu inteleg de ce trenurile nu au costuri diferite in functie de perioada de timp fata de plecare). Zic ca nu inteleg de ce trenurile nu au alt mod de a vinde biletele, pentru ca mi se pare mai logic modul de a vinde la zborurile cu avionul, in functie de cata nevoie ai.

Oricum, introducerea a fost facuta pentru ca acum vreo doua luni am primit invitatie la o plimbare pana in Timisoara sa vad un simulator de zbor, simulatorul celor de la Carpat Air. Mi-a luat vreo luna sa pot confima o data sigura, inca vreo doua saptamani sa ma pot duce si, intr-un final, doua saptamani sa scriu despre experienta.

Invitatia era facuta astfel: vii dimineata, mergi la simulator, pleci dupa-masa inapoi. Ceea ce era ok, daca eu nu as mai fi vrut sa stau putin in Timisoara, cu gasca de-acolo, asa ca am cerut biletul de intoarcere a doua zi. Si, ca o consecinta, datorita faptului ca aveam mai mult timp, cei de la Carpat Air m-au invitat sa vad tot hub-ul lor din Timisoara: de la birouri administrative la hangare, cu explicatii despre intretinerea avioanelor samd.

 

Fascinant. Cel putin partea de intretinere a avioanelor, cu ordinea care trebuie sa existe in hangar, este foarte misto de urmarit. Fiecare piulita trebuie etichetata si pusa intr-un loc anume, fiecare componenta trebuie verificata ca lumea, peste tot e o curatenie de spital (exagerez putin, dar chiar m-a surprins cat de curat era intr-un hangar de aviatie… ma asteptam sa fie ulei peste tot etc).

Revenind la plecare: cand am primit biletele l-am intrebat pe varu (colegul meu de peripetii) daca stia ca cei de la Carpat Air pleaca de pe Otopeni. Ma gandeam ca sunt low-cost, deci ma asteptam sa zbor de pe Baneasa – ar fi fost prima data. Dar nu, Carpat Air nu e linie low-cost, dupa cum au subliniat fetele care ne-au primit in Timisoara: Adina Szony si Adina Sava. Mai mult, nici macar linie nationala nu sunt, sunt mai degraba regionala.

Chiar e interesant, pentru ca e prima data cand aud ca, pentru a merge in Suceava, de ex, cu Carpat Air, trebuie sa schimbi in Timisoara. Prima data cand mi s-a intamplat ceva asemanator a fost acum vreo doi ani cand, pentru a ajung in Ankara, a trebuit sa schimb in Istanbul (in sensul ca am schimbat un avion de la aceeasi companie aeriana pentur a zbura undeva in tara).

Nu am mai avut posibilitatea sa privesc din interior industria aviatica si, trebuie sa spun, mi-a placut. Mai ales ca, spre surprinderea mea, am descoperit ca au piloti de nationalitati diferite (da, nu trebuia sa ma mire, dar s-a intamplat).

Revenind la hangar, m-a impresionat timeline-ul reviziei avionului (un Saab 2000, model cu care am si zburat catre Timisoara si inapoi): dureaza cam vreo 20 de zile, cu componente foarte clar evidentiate si parcurse, cu un timeline pus pe ditamai panoul, unde oamenii isi taiau taskurile samd. Project management at its best. Am si aflat, de altfel (nu ca nu banuiam), ca transportul aviatic e cel mai atent administrat si reglat dintre toate, ca exista niste reguli asa de stricte incat, daca nu le respecti, risti sa nu mai poti zbura (tu, companie aviatica, nu discutam de oameni).

Evident, la pranz am verificat cantina locala, unde am uitat sa ducem tavile, motiv pentru care ne-am luat suturi in fund – pe buna dreptate, dar avem o scuza: eram nauci de somn 😀 . Dupa masa ne pregateam sa testam simulatorul si, va spun sincer, tot ce voiam era sa dorm, pentru ca ne treziseram la 6 dimineata. Eh, nu am avut cum, pentru ca a inceput partea a doua a traseului: cum sa devii pilot. Scoala de pilotaj pare complicata si au cele mai mari manuale pe care le-am vazut vreodata: un dulap intreg, chiar, fiecare super gros. Si pentru fiecare avion pe care vrei sa il pilotezi, mai trebuie un test. Pentru fiecare mod de zbor (zi, vizibil, radar, noapte), al modul. Samd. Cred ca iti ia vreo 200 de ani sa le termini pe toate. Ganditi-va, daca e sa raportezi la auto, ca pentru fiecare tip de masina luat mai trebuie sa dai un examen: ai invatat sa conduci pe Dacia? Daca iti iei Mercedes GLK mai trebuie cel putin doua examene: unul pentru ca ai tractiune integrala, altul pentru ca e alta masina. Vrei sa treci la SL 500? Inca doua minim, daca nu chiar 3: Unul pentru ca ai peste 300CP, altul pentru ca e alt model de masina si ultimul pentru ca ai cutie automata. Si tot asa…

Intr-un final, simulatorul. Inainte de a ajunge acolo eram oarecum dezamagiti, pentru ca auziseram ca nu era din ala mecanic, care te ridica, care te invarte si te arunca. Era doar unul fix, cu ecran mare care se misca si te invarte. Dar vai, cat de mult ne inselam :)) Mie aproape ca mi-a venit rau la un moment dat :)) Am decolat, asistat de instructor, deasupra Frankfurt-ului, am survolat districtul financiar, am vazut podul de unde l-am sunat pe Alex Seremet de la BMW sa ii fac o gluma proasta spunandu-i ca am intrat cu masina in Main samd.

Nu stiu daca stiti, dar mansa aia trebuie tinuta in permanenta, ai un fel de pilot automat, dar nu e ca la masina, unde acolo sta. Mai mult, trebuie sa tii avionul la un unghi de 5-10 grade, ca altfel te cam invarti. Ah, si ai un buton de miscat mansa mai usor, pe care eu nu l-am nimerit prea bine :)) Pana la urma am aterizat fericit… perpendicular. Mai pe scurt, daca ati fi zburat cu mine in avion, am fi stiut toti ce ati mancat :))

 

Varu a fost mai bun decat mine (de fapt, e ceva constant la el cand vine vorba de avioane, impuscaturi, kart samd, cred ca tine de cei doi ani de facultate pierduti in fata calculatorului :)) ), reusind o aterizare perfecta, dupa ce a zburat in vant si ploaie.

Intr-un final, cu o macheta de Saab 2000 in sacosa, am plecat la hotel, unde am adormit instant. Seara am iesit la o plimbare cu gasca din Timisoara, primitoare ca de obicei.

Surpriza, insa, a venit a doua zi, cand, la plecare, mi-a fost inmanat un bilet pe care scria “JMP” in locul numarului de loc din avion. E vorba de “Jump Seat”, un scaunel rahitic chiar in spatele pilotilor, in cabina. Da, am zburat pentru prima data in viata in cabina unui avion. Cu un pilot din Isle of Man care era la fel de fascinat de povestile mele cu masini testate pe cat eram eu de povestile cu avioane (in Isle of Man nu au limita de viteza). Cu castile pe urechi – castile in care auzeam pilotii si turnul de control, nu iPod-ul – am stat o ora intepenit in scaunelul respectiv, dar din nefericire (sau din fericire), nu a fost nici o problema, totul a decurs perfect normal si, o ora mai tarziu, aterizam perfect pe pista aeroportului Otopeni.

Le-am sugerat celor de la Carpat Air sa mai cheme bloggeri la simulator, mai ales ca Timisoara are o comunitate foarte puternica, pentru ca sigur ar avea succes.

Am recitit tot ce am scris si imi dau seama ca nu reiese asa de mult pe cat as vrea cat de misto a fost: mi-a placut simulatorul, dar mai mult mi-a placut sa cunosc o companie aviatica din interior (atat cat se poate, evident). Dupa ce am vazut aici pot spune ca zbor mai linistit (nu ca nu zburam si pana acum, nu am fost niciodata stresat), pentru ca iti dai seama ca, pana la urma, e vorba de noroc, nu de pregatire, care e extrem de atenta – ma astept ca toate liniile aeriene sa respecte aceleasi reguli.

Mai sunt cateva poze din simulator, pentru ca nu am apucat sa fac poze si in hangar (era complicat sa trec cu camera si, sincer sa fiu, nu ma tenta asa de tare, voiam sa fiu atent la ce vad, nu la camera foto).

Dupa cum va spuneam saptamana trecuta, pana la urma m-am dus si eu la mancat inghetata pe intuneric. Desi nu sunt mare amator de inghetata (am in frigider din cand in cand, dar nu e un obicei), toata lumea mi-a descris experienta ca fiind una senzationala.

Si adevarul e ca… experienta e interesanta. Mai ales cand sunteti 8 tipi pe intuneric si nu prea stii ce pe unde e :)) Sa vedeti comentarii (mai bine zis sa auziti) :)) Pana la urma a meritat sa nu luam o tipa cu noi, mai ales ca a durat maxim 10 minute (fara glume proaste, da? 😀 ).

Ce reprezinta, totusi, Magnumize your senses? Ideea a pornit de la un concept creat prin 1990 de un nevazator, care a pornit de la ideea ca in momentul in care suntem lipsiti de vedere toate celelalte simturi se ascut, inclusiv gustul. Si cum nu era chiar un business plan realizabil sa scoti ochii tuturor celor care iti viziteaza restaurantul, a decis sa faca intuneric. Complet. Si sa te puna sa mananci pe intuneric.

Sincer sa fiu, cand am auzit prima data de asa ceva nu mi s-a parut foarte periculos. Pana la urma, cat de greu e sa nimeresti gura cu lingura (altfel sa dai cuiva cu lingura de lemn peste gura)?

Dar sa incepem cu intrarea in intuneric: eram cu varu, pregatindu-ne sa intram, dupa ce se pierdusera, doi cate doi, in intuneric @Etherfast, @Ciops, @Andu, @LaurentiuBuica, @imaginelife, @unuzisrhn. Din interior nu se mai auzea nimic, era clar ca ne indreptam catre moarte :))

Si a venit mesagerul. Nu al mortii, din fericire, ci al celor de la Magnum, ghidul nostru prin intuneric: Cosmin. Cosmin nu vede, asa ca ii era relativ usor (cat de usor poate fi) sa isi gaseasca drumul. Noi… am mers dupa el, dupa dictare (“Acum urca, acum coboara, acum stanga, aici e scaunul”). Bineinteles, varu cu mainile pe umerii lui, eu cu mainile pe umerii lui varu. Da, eu eram ultimul 😀

Acolo ne-am asezat, cum am nimerit fiecare, pe scaune, am primit lingurita (in mana, nu intre ochi), si am asteptat. Am primit un bol (nu prea m-am prins de forma) cu “Stanca” (scenariul ales de mine, pentru ca sugera mai degraba ciocolata, decat Plaja, care sugera mai mult inghetata alba, sau Copacul, care nu stiu ce sugera, dar nu mi se parea interesant 😀 ).

Ce are inghetata in ea? Afine, cred, fistic, ciocolata, blat de prajitura… si mai are niste chestii, dar nu am avut curaj sa intreb ce era :)) Pana la urma, daca vreti sa aflati, va puteti duce voi, in urmatoarea luna, de joi pana duminica, la Van Gogh, dupa ora 18:00.

Revenind, insa, la experienta: intunericul e complet. Stai cu ochii larg deschisi si nu prinzi nici o sursa de lumina (desi la un moment dat s-a vazut ceva, probabil organizatorii verificand ca suntem in viata, ca nu ne-am omorat pentru inghetata). Cand incerci sa iti bagi mancarea in gura, ai mari sanse sa iti bagi lingurita in nas. Trebuie sa tii bolul aproape de gura, daca vrei sa nimeresti. Nu mai spun cum iti fugaresti inghetata cand mai e putina :))

Intr-un final am iesit, neatins si viu, nemurdarit de ciocolata sau alte arome 😀

Presupunand ca voi nu va duceti cu niste nebuni care ameninta ca arunca in tine cu inghetata (evident, ghidandu-se dupa sunet), sfatul meu e sa incercati si voi, mai ales ca e gratuit 🙂 Dar e doar pana pe 15 august.

Mai multe detalii gasiti aici. Si pe pagina de Facebook.

Update: un reportaj pe Acasa TV zice mai multe 🙂

P.S.: servetelele sunt albe, nu rosii, negre sau maro :))

Dupa ce Andra a fost cu fetele (Alina, Andreea si Raluxa) la degustare de inghetata Magnum pe intuneric, am zis ca vreau sa merg si eu 😀 Am vorbit cu cei de la Magnum si vineri seara, de la ora 8, am posibilitatea sa merg cu o gasca la degustat.

Se face, astfel, ca am 4 locuri libere. Daca vreti, deci, sa mergeti, dati pe twitter, cu tag #magnumizeyoursenses, ce senzatii va ofera o inghetata (de preferat Magnum, dar inghetata sa fie 😀 ) intr-o zi torida de vara. Twit-ul sa fie dat pana la ora 14:00, joi.

Un model de twit ar fi: “racoare, goose bumps, ciocolata #magnumizeyoursenses”. Cele mai misto/funny/neasteptate 4 dintre raspunsuri vor fi alese de mine si de Andra – care deja stie ce si cum – si veti avea ocazia sa va exacerbati simturile mancand inghetata intr-o seara torida de vara, pe intuneric 😀

Ah, mai e ceva: cei care raspund trebuie sa fie doar de sex masculin 😀 Pentru ca fetele nu au vrut sa ma ia si pe mine marti >:) In plus, prefer sa iau un pumn daca pun lingurita sau mana aiurea, decat sa ma zgarie cineva. Nu de alta, dar un pumn pot sa il explic :))

Zilele astea mi-am mutat hostingul. Nu eram nemultumit, dar cei de la Hostway mi-au facut o oferta de parteneriat buna, astfel ca m-am mutat cu bagaje, catel si purcel in curtea lor.

O oferta de parteneriat nu inseamna neaparat ca ma mut in secunda urmatoare (am primit destule astfel de oferte de-a lungul timpului 🙂 ), dar Hostway e una din cele mai mari firme de hosting din lume si ma astept ca si serviciile sa fie pe masura reputatiei. Mai mult, eu stiu o parte dintre cei din echipa din Romania, stiu ca sunt dedicati, asa ca schimbarea a venit natural.

Nu aveam probleme la fostul hoster, pur si simplu mi-a placut ideea de a putea sa ma duc peste echipa Hostway daca nu imi merge ceva 😛 In plus, asa dau posibilitatea celor care vor sa injure cand pica blogul meu sau cica.ro sa aiba pe cine 😛 (desi pana acum a fost vina scripturilor noastre 😀 ).

Ca o concluzie, din acest moment site-urile mele sunt “Gazduite de Hostway” (site-urile romanesti, revvnation si rpmGO nu sunt acolo). Eu sper sa fie o alegere buna, dar ma bazez pe voi sa imi spuneti cand mai pica treburile pe-aici :))

P.S.: nu stiu ca Hostway sa aiba pachete mici, de genul 3$/luna, eu am un pachet de aprox. 150E/luna, deci nu stiu cat e de bun pentru bloggeri la inceput sau mai mici (daca excludeti BlogWay, bineinteles). As vrea sa va zic ce am detaliat, dar nu ma ocup eu de partea asta, baietii de la BEC Media imi fac administrarea :D. Insa, daca e nevoie, le zic sa faca o lista 🙂

In periplurile noastre #prinRomania, cu Redescopera Romania, am dat peste o gramada de locuri pentru ca ni le-ati spus voi: pe twitter, pe Facebook, aici pe blog sau pe harta Petrom.

Asa ca ne-am gandit la o mica leapsa, pe toate canalele de mai sus (mai putin harta 😀 ): Care e locul vostru preferat din Romania?

Toata lumea are un loc preferat, indiferent ca este casa bunicilor sau varful Gaina, Dealul cu Melci sau Voronetul. Toata lumea are un loc “secret” din Romania fie ca vorbim de locul in care te-ai indragostit prima data sau chiar de orasul natal.

Cum se va desfasura:

1. Pe blog: scrie despre locul tau preferat din Romania, apoi da leapsa mai departe 🙂 Vrem sa putem urmari si noi 😀 (ar fi bine sa fie si un link catre acest post sau macar un comentariu aici, sa stim ca ati scris 🙂 ).

2. Pe Facebook: scrie despre locul preferat, apoi da leapsa mai departe catre 3 prieteni si pune acolo si @Petrom Romania, sa stim ca ai scris 🙂

3. Pe twitter: aici e simplu: scrie locul preferat, apoi da catre @prieten1, @prieten2, @prieten3 si, evident, foloseste #prinRomania.

Premii? Tricouri Redescopera Romania, asa cum e cel de mai jos, tricou care a facut furori :)) (si da, al vostru vine fara burta 😛 ). Premiile vor fi date celor mai misto locuri si celor mai misto povesti.

Si, ca sa incep: pentru mine cel mai misto loc din Romania este plaja Marii Negre iarna sau toamna, cand e goala. Am scris chiar un articol intreg despre asta, acum ceva timp aici. Acolo simt ca mi se pune ordine in ganduri de fiecare data cand ma duc 🙂

Buuun, as vrea sa preia leapsa asta… Vlad Petreanu, Xplorio si Nebuloasa. Sa vedem povestile!

Ah, si tricoul 😀

 

Ziua a 4-a a fost, poate, cea mai incarcata dintre zilele de plimbare prin Transilvania. Poate si pentru ca distanta a fost relativ mica (am plecat din Cluj, prin Campeni, Abrud, spre Alba Iulia si Sibiu) si aveam, teoretic, mai multe de vizitat: Salina Turda, Targul de fete de la Muntele Gaina, Dealul cu Melci, Cascada Pisoaia, Rosia Montana (cu mina romana), Detunatele – pe care vreau sa le vad de cand aveam 10 ani si ma uitam la un film care se numea “Fiul Muntelui” – samd.

Ziua a inceput cu Salina Turda, pe care nu am putut-o vizita cu o zi inainte pentru ca ultima intrare in Salina e la 15:00, iar noi am ajuns la 15:30. Asa ca azi am fost la intrare de la prima ora.

 

Eu nu am mai intrat (am tot vazut salina in ultima vreme si eram in urma cu ceva munca), dar e prima data cand vad intrarea noua, care arata mai degraba a OZN. Gasca vesela s-a bagat la racoare, iar eu am cautat pe un deal din preajma un copacel care sa ma apere de soarele fierbinte care batea in parcarea salinei.

Dupa salina am parasit orasul Turda cu directia Campeni si Vidra. De ce? Pentru ca, intamplator, am aflat ca azi e Targul de Fete de la Varful Gaina, asa ca, bineinteles, trebuia sa vedem si noi ce am putea cumpara 😀

Pe parcurs, insa, ne-am oprit la Dealul cu Melci, o formatiune de roci pe marginea drumului in care se vad melci fosilizati. Foarte misto si foarte neasteptat 🙂

 

 

Chiar de langa dealurile respective facem la stanga catre cascada Pisoaia. O cascada nu neaparat mare, dar spectaculoasa prin faptul ca are un perete suport foarte interesant. Apa era atat de rece incat aproape ca nu imi mai simteam picioarele cand am intrat sa fac o poza 🙂 Ca idee, langa rauletul de 30 de cm latime era o barca de cauciuc, despre care un strain ne-a zis ca e a 8-a minune a lume, ca nu intelege ce cauta barca acolo, pentru ca nu o puteai folosi la nimic :))

Intr-un final am plecat spre Muntele Gaina. Dupa vreo 7 km de drum dificil (pietre, santuri etc), am ajuns la un nod unde politia ne-a oprit, pentru ca se circula in ambele sensuri (in mod normal cei care coboara au un traseu, cei care urca altul).

 

Aici am fost “agatati” de un lautar care ne-a promis ca ne canta daca il luam cu noi pana sus (mai era cam un km). Si, bineinteles, pentru urmatoarele 15 minute, asta a facut :)) Aducand buna-dispozitie tuturor care stateau la rand, in total vreo 20-30 de masini. Aici am doar video, care e in productie acum 😀

Targul de fete, din pacate, nu este altceva decat un iarmaroc. Un balci ca multe altele pe care le-am vazut in tara. Da, e adevarat, e un targ facut la peste 1000m altitudine si, mai mult, dupa 9km de drumuri proaste, dar tot un iarmaroc ramane: cu mici, manele pe telefon la statuia lui Avram Iancu, circopiteci care trebuie trasi de urechi sa nu mai stea in fata pozelor tuturor celor care au urcat pana acolo samd.

 

 

Am coborat cu un gust oarecum amar. Nu am idee ce ne asteptam sa fie, dar in mod cert nu un alt iarmaroc.

Am plecat spre Rosia Montana, sa vedem si noi de ce se cearta lumea in halul in care se cearta. Evident, am ajuns prea tarziu sa vedem mina romana, care se inchidea la ora 2. Noi am ajuns aproape la 5, deci nici o sansa.

 

Ce am vazut, insa, a fost saracia zonei. Spre deosebire de majoritatea satelor de munte prin care am trecut in ultimele 4-5 zile, sate frumoase, aici se simte saracia. Pana la urma, cautand drumul spre Detunate, am ajuns in centrul istoric al orasului, unde era o casa restaurata, folosita acum ca muzeu. Acolo am vazut cateva dovezi ale mineritului de aproape 2000 de ani in zona, dupa aur. Tot acolo am aflat ca, la noi, este nevoie de o tona de minereu pentru a gasi 2-3g de aur.

Am plecat din Rosia Montana fara prea multe raspunsuri. Poate doar cu gustul amar lasat, din nou, de modul in care statul intelege sa tina deschise punctele de interes (cum adica, sambata, sa inchizi muzeul la ora 2???).

Din pacate la Detunate nu se ajunge in 15 minute de mers pe jos, asa cum ni s-a zis, ci intr-o ora si jumatate. Prin urmare, nici acolo nu am ajuns, pentru ca venea intunericul. Asa ca ne-am luat bagajele si am plecat spre Sibiu. Pe drum ne-am mai oprit sa mancam zmeura dintr-un loc stiut de Doru pe marginea drumului (si acum il stiti si voi, ca e exact langa o borna), sa facem poze unor pilieri (gramezi imense de stanci in mijlocul campului) si pietrelor Ampoitei, pentru ca, intr-un final, sa ajungem la hotel in Sibiu. Am mancat si adormit instant.

 

A doua zi, in sfarsit, ne-am trezit ceva mai tarziu: la ora 8:30, in loc de 7:30. Nu mai aveam cine stie ce de vizitat: Transfagarasanul, Manastirea de la Curtea de Arges, tras cu arcul lui Doru si apoi Bucuresti.

Dar am uitat ca e duminica. Dar mi-am adus aminte repede pe Transfagarasan: era plin de fum. Si nu, nu din cauza vreunui vulcan, cum sunt sigur ca stiti, ci din cauza gratarelor. Fiecare bucatica de iarba era ocupata de masini, de oameni la gratar. Pentru ca cireasa de pe tort sa fie niste tipi care se oprisera pe marginea drumului si scosesera mancarea pe capota masinii.

Nu am inteles niciodata iesitul la gratar. Da, inteleg plimbarea prin aer curat, urcatul pe munte, fotografiatul, am inceput sa inteleg si fuga dupa pasari a lui Doru (:P), dar nu am sa inteleg niciodata de ce nu poti sa mananci acasa, la un restaurant samd. De ce e nevoie sa umpli de fum si miros o vale superba.

Manastirea de Curtea de Arges este aceeasi, frumoasa, ca pana acum. Evident, nu am intrat nici aici, pentru ca am vazut-o de multe ori. In plus, apropierea de Bucuresti ma facea nerabdator. In ciuda faptului ca am avut o gasca super misto, parca abia asteptam sa imi revad apartamentul.

Bineinteles, asta nu s-a putut intampla pana nu am tras cu arcul. Robin Hood-ul din mine nu a reusit sa nimereasca sticla, dar sunt sanse in viitorii 20 de ani.

Pe drum am prins un mic accident, care ne-a facut sa ocolim prin Ciorogarla, pentru ca seara la 8 sa fim deja in Bucuresti. Cu inca o etapa a Redescopera Romania terminata. Si o echipa care, in ciuda unui parcurs infernal (ca timp si drum: 2500 de km in 5 zile, pe niste drumuri execrabile, in mare parte), inca zambea 🙂

 

Concluziile? Intr-un post viitor, pentru ca sunt prea multe: drumuri proaste, turismul facut in ciuda statului roman samd.

Maine pun un post cu toate linkurile catre celelalte poze, articole samd.

Stau pe un deal de langa Salina Turda, la umbra unu copacel, pentru ca platforma de langa intrarea in salina este cuptor. Nu am intrat in salina pentru ca am mai fost de cateva ori in ultima perioada si am de scris un post pe blog 😛

Ieri a fost o zi… altfel :))

In primul rand am descoperit ca atunci cand stai si te uiti dupa pasari sa le fotografiezi timpul trece mai repede. Dar asta abia spre sfarsit.

Am plecat dn Satu Mare cam cu ochii lipiti, sincer sa fiu. Nu am idee de ce, dar am dormit foarte prost. Poate faptul ca am petrecut impreuna cu cei de pe terasa de vizavi de hotel?

Pe drum nu prea am avut asa multe de vazut (mai ales ca ne grabeam sa ajungem in Cluj, sa ne vedem cu cativa oameni), dar ne-am oprit la Monumentul lui Mihai Viteazul de la Guruslau. Care pare lasat in paragina (ca sa ajungi la el pe drum trebuie sa ai un SUV neaparat, desi are asfalt, teoretic).

Pasul urmator, unul deoebit pentru mine, in contextul Proiect4 (da, se intampla si acolo chestii, fiecare treaba la vremea sa): am vizitat complexul de la Moigrad-Porolissum, veche vama romana la marginea imperiului. Si am vazut acolo, pentru prima data, porti in picioare. Daca pana acum imi inchipuiam, doar, cum arata, aici se vad clar si vizibil. Reconstituite, cred, dar extraordinare oricum.

Nu am putut sta cat de mult as fi vrut (cred ca eram in stare sa stau acolo toata ziua), pentru ca ne grabeam. Iar soarele era atat de fierbinte, ma mir ca nu m-am ars pe cap de tot.

Pasul urmator, ca sa il multumim pe Mugur (unul din baietii din echipa Petrom-iLeo), am mers pe puiul de autostrada A3, de la Gilau la Turda. Turda, un oras impuscat, ca dupa razboi, cu transee la tot pasul, pentru ca nu putem spune ca au sosea :))

Cheile Turzii au fost momentul de varf al zilei din multe puncte de vedere: l-am pierdut pe Doru, care a stat 5 minute pe deal sa faca poze :)) Evident, pentru noi au trecut 40 de minute, dar nu conteaza, ca am facut baie in Turda. Imbracati, mai mult nevoit (unii dintre noi), dar chiar a fost o pata de culoare (pentru ca apa era cam murdara). Dupa ce l-am recuperat pe Doru – care ajunsese in Turda cu autostopul, dupa ce noi am plecat sa vedem si alta parte a cheilor, am ajuns fericiti in Cluj.

Irish Pub ne-a primit iar, ca de obicei in ultima vreme, cand vine vorba de Cluj, unde ne-am intalnit si cu Alex Ursa, Andrei Crivat si Ruben. Evident, dimineata nu puteam rata o omleta la Adi Hadean.

Una peste alta, azi avem o zi incarcata. Deja concluziile pentru vizita prin Romania incep sa se traga: ai nevoie de o masina solida daca vrei sa vezi tot ce iti propui, pentru ca multe din locurile in care vrei sa ajungi sunt accesibile cu drumuri cam rupte.

Pozele si linkurile vin pe parcurs, luni cel mai tarziu 😀

In primul rand, dati-mi voie sa incep cu o urare de bine pentru toata natia de politicieni din Romania. Sau, ok, pentru aia care se ocupa de drumurile din Maramures. Pentru ca drumuri mai proaste nu am vazut. Nicaieri. Nici macar la bulgari, pe vremea in care drumurile la bulgari erau proaste rau.

Drumurile proaste ne dau programul peste cap destul de tare, din pacate: timpul de deplasare aproape se dubleaza si ne tot forteaza sa nu mai ajungem la diferite puncte, sa tot negociem unde mergem, unde nu, sa mancam pranzul la 6 seara samd.

Ziua a inceput bine, cu plecare zambitoare din Bistrita, la 10. Stiam, de pe harta, ca vom avea mai multe zone pitoresti (Pasul Tihuta, Pasul Prislop), asa ca eram pregatiti sufleteste de locuri frumoaste.

Primul loc frumos a fost, insa, lacul Colibita, la care am ajuns intamplator, cand am vazut ce aproape era pe harta. Si nu am regretat, poza de jos fiind una dintre multele care arata ce frumos era acolo. Evident, am mers pe cel mai prost drum posibil, dar de data asta la alegere, pentru ca am ales un drum mai scurt. Care a meritat, insa, pentru ca astfel am avut posibilitatea sa mai vedem un codros. Nu am idee ce e, dar scriu asta ca sa se bucure Doru.

 

Zic de Doru pentru ca el ne-a pacalit ca putem merge la Cascada Cailor cu masina. Fara sa ne spuna ca el a mers cu super masini de offroad. Deci nu am vazut cea mai inalta cascada din tara. Dar am sa ajung, pentru ca zona e foarte misto si, din pozele de pe net, cascada e superba.

 

Ultima parte a zilei a fost mai plina in puncte de interes: Manastirea Barsana, Memorialul Victimelor Comunismului de la Sighetul Marmatiei, Cimitirul Vesel de la Sapanta. Si, intr-un final, pranzul. Adica la ora 18:00. Undeva, in comuna Desesti, la o pastravarie super, unde nenea ala isi facuse cascada. Da, ati citit bine, o cascada de vreo 10m.

 

Pastravaria Alex, caci asa se numeste, e locul unde Doru si-a luat-o in freza de la “lady of the house”, ca o rasplata parca pentru cat le-a chinuit pe fete (Anca si Gabi) toata ziua. Oricum, trebuie sa spun ca Maramuresul / Tara Oasului sunt pline de oameni mucaliti: ajunsi la Sapanta, dupa vreo 10 minute de prima masina, intreb la intrare:”Ati vazut cumva prietenii nostri? Sunt imbracati tot asa, in albastru!”. La care casiera, zambind: “Nu, azi toti erau in rosu!”.

Una peste alta, Memorialul de la Sighet este ceva ce trebuie vazut. Oarecum similar cu Dachau, unde am fost anul trecut, dar mult mai apropiat, prin distanta in timp si prin faptul ca, in camera cu “viata cotidiana in comunism” descopeream bucati din propria viata.

E un loc unde ar trebui sa stai ore in sir numai sa citesti tot. Eu mi-am luat o carte si DVD-ul, pana la urma, pentru ca mai aveam drum de facut.

Astazi ajungem la Cluj, asa ca va asteptam acolo, in Irish Pub, dupa ora 20:00.

P.S.: poze pe Flickr (doar cateva), linkurile vin la un moment dat

Plecat dimineata. Mai tarziu. Stop. Din cauza lui Doru Panaitescu. Stop. Facut jonctiunea cu echipa. Stop. Mers direct Covasna. Incercat vazut castel pe-aproape. Stop. Adica Stop, nu ai voie, ca e proprietate privata! Stop. Intors Brasov. Mancat. Stop. Mers Lacul Sf. Ana. Stop. Doru facut baie. Stop.

Plecat Bistrita. Stop. Drum lung. Prea lung pentru o zi. Stop. Drum prost. Prea prost. Extrem de prost. Stop. Ala prin Gheorghieni, defileul Muresului, Reghin. Stop. Cu 15 km inainte de Bistrita am prins un accident. Stop. Stop o ora, adica. La 12 noaptea. Stop.

Ajuns hotel. Stop. Scris post. Stop. Mers la so…

P.S.: Doru facut capul calendar cu pasarile lui. Stop. Oarecum interesant. Stop. OK, chiar interesant. Stop. Omul vorbeste mult. Mai mult ca mine. Desi credeam imposibil. Stop. Doru, stop, adica. Pana maine 😀