Zilele trecute am intrebat care sunt modelele voastre de succes in viata/de viata. Si cativa dintre voi m-au intrebat care sunt modelele mele. Ce greseala… ia uite cat am scris ๐
Cand eram mic si ma intrebau “cei mari” ce vreau sa ma fac atunci cand cresc, le raspundeam: “Indian!”. Da, citeam cartile lui Karl May, iar Winettou mi se parea un personaj de basm, mai credibil si mai bun decat Praslea autohton.
Asta se intampla pe la 6 ani, cand Old Shatterhand si Old Firehand ma invatau primele cuvinte in engleza (ca trebuia sa inteleg ce inseamna numele lor, nu?).
Cumva, niciodata nu am perceput succesul in viata ca ceva clar definit. Mai degraba ca pe ceva ce faci cu placere si, in consecinta, esti bun la ceea ce faci.
Pe la 10-12 ani, modelul meu de succes in viata era unul colectiv: ciresarii (o parte din ei). Voiam sa fiu inteligent/destept ca Victor, sa fiu atlet ca Ursu, sa am energia si replica rapida si acida a lui Tic, sa am auto-ironia lui Dan. Am facut chiar o lista cu omul care mi-ar fi placut sa ajung. Imi pare rau ca nu o mai am, sa pot compara.
Ulterior, viata mi-a aratat ca nu e chiar ca in carti, ca modelele gasite de mine, desi valabile, sunt greu de pastrat. Ca oamenii reali sunt plini de “bube” si “hibe”, ca nuantele de gri sunt mai multe decat am vrea sa recunoastem, ca oamenii reactioneaza in functie de circumstante, ca suntem in stare de gesturi si fapte reprobabile in momentul in care suntem cu spatele la colt.
Si atunci modelul s-a schimbat. Si nu a mai fost cineva anume, ci un stil de viata. Pe care l-am cautat cativa ani buni (7-8): un stil de viata care sa contina doua elemente principale. Unul dintre ele era libertatea, capacitatea de a decide eu pentru mine. Al doilea era posibilitatea de a face ceva ce imi place, sa nu simt ca muncesc.
Si le-am obtinut, intr-un final, nu fara eforturi, nu fara a depasi prejudecati, fara a-i innebuni pe ai mei (cata rabdare ati avut :)) ) care nu intelegeau de ce refuz eu sa ma duc sa muncesc intr-o banca etc.
Acum, modelul meu este in continuare unul de “cum as vrea sa fie viata mea”: sa fac ce imi place, fara prea multe compromisuri, sa am o familie misto, care sa fie alaturi de mine si cand o iau razna si plec sa vizitez 8 tari in 3 luni.
Exista insa si cateva elemente luate de la diferite persoane despre care am citit sau le cunosc personal:
– curajul de a face afaceri al lui Richard Branson;
– capacitatea de a reveni a lui Donald Trump (desi omul si modelul de business nu imi plac, in general);
– insistenta si incapatanarea de a “vinde” ceva (chiar si un vis ๐ ) a lui Andrei Rosca;
– curajul de a-mi schimba complet viata, daca simt ca e nevoie, dovedit de Andrei Crivat;
– si la sfarsit, dar nu la urma: cateva lucruri de la parintii mei. De la care, in ciuda confruntarilor avute pe parcursul a 30 de ani de viata – care inca mai exista, am invatat sa visez la mai mult si sa am rabdare sa obtin ceea ce vreau. De la care am invatat ca la 56 de ani poti face mai mult sport decat fac eu la 30 si ca poti sa speri chiar si cand lucrurile nu par asa de bune pe cat le-am vrea.
Ah, era sa uit: nepoata mea. As vrea sa fiu in stare sa rad la fel ca ea toata viata.
Sper sa fiu in stare sa iau deciziile bune in momentele cu adevarat importante in viata. Si sper sa imi permit sa gresesc si peste 20 de ani, ca sa am de unde invata.
Modelele in viata sunt sabloane prea stricte in care sa ne exprimam personalitatea complexa, iar realitatea e un hibrid de situatii.
Atata timp cat ai de invatat si de la aia de mai sus si de la aia mai mici atunci poti sa-ti permiti linistit sa gresesti.
Mai greu cu noi astia, aproape perfectii ๐
S
citindu-ti rindurile am inteles inca o data ca in cazul oamenilor onesti este foarte lesne sa treci dincolo de prima impresie, poti imediat “citi” o inspiratie, o nazuita, un model uman… eram sigur ca asta esti tu, ca astea au fost etapele pe care le-ai parcurs… si uneori poti banui si ce va urma….
daca nu avem un model anume intruchipat de o persoana, INSA stim exact cum trebuie si cum ne dorim sa fim, se pune?
eu cred ca da …
๐
Yesss!!! “Prin” Ciresarii am trecut si eu! Ma si vedeam escaladand fel de fel de hrube si sapand prin te miri ce locuri!
Acum, la aproape 40 de ani, as vrea sa am “puterea” lui Eckhart Tolle, “sa las totul balta” si sa devin un hoinar fara de adapost.
Si mie imi placeau ciresarii… citeam cartea noaptea si ziua imi faceam planuri pe cine sa adun si cum sa fac si eu ce faceau ei :P. Fain ai scris.
He he, partea frumoasฤ e cฤ nu m-aล mira dacฤ aล auzi azi pe cineva vorbind de Bobby Voicu ca model รฎn viaลฃฤ ๐ .
Andrei a lasat ” ๐ ” ca sa vezi ca a cititt ๐ Cum face si pe His Way ca raspuns la comentarii ๐
De la unii chiar avem multe de invatat. Eu iau notite.
Eu de mic am fost educat foarte mult spre inclinatie religioasa… Nimic anormal, fiind in mare parte cu bunicii pana la cei 7 ani de acasa, care ei mi-au dat inclinarea spre spiritul introvertiv… de la 7 la 10 ani cred ca puteam concura cu Benny Hill la poznele sau mishto-ul care faceam de tot si de oricine din jur, imi placea sa-i vad pe altii razand. Printre altele nu am avut prea mult parte de copilarie in perioada asta avand grija de fratele meu care aparuse si el pe lume cand am inceput scoala, iar la 10 ani a aparut al doilea frate care mi-a mai mancat vreo 3 ani de copilarie (no ofense to my brothers… I love them very much)… Cred ca asta o s-o pun intr-un post pentru ca Bobby a deschis o poarta interioara cu accent de haz la necaz, si e prea mutl de scris aici… Ca o concluzie pentru acest post si s araspund la randul meu… Modelul meu in viata a fost divinitatea, care nu am inteles-o pana pe la 18 ani, pana a aparut si intelegerea… Stiu ziceti ca sunt nebum sau un alt aiurit care vede cai verzi pe pereti…. dar hey trebuie ca sa traiti ce am trait eu ca s ama intelegeti… Ideea este ca in momentul in care am inteles divinitatea, am inteles totul si tot, chiar daca nu am putut cuprinde la inceput valul imens de informatii pe care-l primeam continuu… Dar in timp 20-30 sau asezat si s-au ordonat in mintea asta care mi se pare ca nu mi se potriveste pentru cat pot sti sau intelege si care se misca mai incet decat ceea ce pot realiza prin inima… Acum ma bucur ca am ramas la fel de inocent si de stabil in interior ca atunci cand am primit in dar intelegerea, si in exterior sunt asa cum trebuie sa fie toata lumea… Eu cred enorm in predestinare, adica daca Bobby Voicu este cine este, el nu ar fi realizat nimic daca pasii prin care a trecut in viata sa nu ar fi fost pusi in viata lui tocmai ca sa ajunga in momentul prezent la valoarea lui… Stiu, se poate discuta pe acest subiect “ages”, dar destinul nu este o cale pe care mergi la intamplare… Unele momente fara importanta vitala poti cred ca tu faci alegerea, pe cand momentele importante chiar crezi ca tu le-ai ales… Sper ca toti sa credem ca alegem numai momentele bune si care dau valoare existentei noastre… Scuze ca am scris atat si am abuzat atat de blogul tau Bobby :D, dar “degetul” a fost pus pe “rana” care trebuie… ๐
BTW trebuie sa lasi un editor in comment… este foarte util cand vrei sa corectezi ce ai scris cu erori gramaticale sau prin tastare rapida ๐
oricat de aberant ar parea, eu in copilarie vroiam sa fiu Comisarul Moldovan:)
am scris si la postul precedent: este o diferenta intre model si model de succes: modelul de succes este un kitch al modelului.