In ultima vreme am o activitate redusa pe Twitter. Facebook nu are chiar aceeasi soarta pentru ca ma intereseaza pentru un proiect pe limba engleza si testez tot felul de chestii.
Am gasit astazi un articol al lui Leo Laporte care, cumva, sustine ceea ce am zis in ultima vreme: blogul a devenit o destinatie, un loc unde mergem sa vedem ce se intampla acum 4-5 ani, sa recitim ce eram atunci pentru a aprecia (sau nu) ce am devenit.
I should have been posting it here all along. Had I been doing so I’d have something to show for it. A record of my life for the last few years at the very least. But I ignored my blog and ran off with the sexy, shiny microblogs. Well no more. I’m sorry for having neglected you Leoville. From now on when I post a picture of a particularly delicious sandwich I’m posting it here. When I complain that Sookie is back with Bill, you’ll hear it here first. And the show notes for my shows will go here, too.
Cititi articolul, merita! (via, gasit pe Facebook, la Lavinia)
Am observat şi eu că de când folosesc Twitter şi Facebook am neglijat tot mai mult blogul personal.
Eu am avut o problemă cu baza de date a blogului personal în trecut. Nu ştiu ce am făcut, însă n-am mai putut să-mi import baza de date a articolelor decât cu lipsa diacriticelor din cuvinte. Şi ca să nu-mi pierd articolele din liceu încă mai postez câte unul manual din când în când. Şi observ că multe lucruri plăcute le-aş fi uitat dacă nu le-aş fi scris atunci pe blog, lucru care mi-a amintit de ce folosesc un blog personal: ca să-l citesc când voi fi mai matur. Şi mi-e greu să cred că peste 10 ani voi căuta prin statusurile de Facebook ce-am mai făcut. Iar Twitter nu cred că-ţi memorează tot ce-ai scris. Aşa că da, blogul rămâne unealta preferată, însă uneori o neglijez din lipsa timpului.
Pai un mare blogger spunea: “Are you someone else’s user generated content?”. Sau Gary Vee: “Forget this micro blogging shit! You gotta have a home and your blog is your home”.
Sunt de acord cu Leo. 🙂
Pe mine ma distreaza cati bani si efort bagam in siturile noastre (hosting, domeniu, unii platesc designul, munca de scris, citit etc.), pentru ca apoi sa le ignoram pentru “moda”. Vad tot mai multi oamei ce stau mai mult pe FB, decat pe situl lor, generand continut intr-un site pe care nu il vor folosi NICIODATA sa face un ban. Macar pe unele forumuri aveai un adsense revenue sharing si mai puteai pune un banner, proportional cu numarul de mesaje postate. Deci, daca depuneai mult efort, mai faceai un dolar de pe situl in cauza.
In cazul asta insa lasam blogurile mai usor si muncim PENTRU ALTII. Sa nu mai vorbim ca, atunci cand se sparge buba ramanem in fundul gol. Nu stii cat vor tine siturile astea, nu poti controla nimic.
De asta eforturile mele sunt pe BLOG, pozele personale le am pe un site separat, pentru ca nu mi se pare normal sa le pun pe picassa, flickr sau alte situri ale ALTORA. Pe serverul meu am control 100%. Eu tai si eu spanzur.
E la fel de adevarat ca nu sunt un social media mogul, dar sincer nu mai pot de grija asta.
Bobby, despre Twitter, era o vorba buna intr-un film: “what took you so long?” to realize…
In comunicare, in general, va conta ceea ce conteaza si acum: identitatea celui care comunica – ea devine clara si deplina intr-un spatiu personal, adica pe blog. Pe Facebook, mesajele au ceva impersonal in ele. E ca si cum as fi intr-o gara si trec mereu pe langa mine prietenii cu care stau la taclale (scurte, de obicei). Totul e pe fuga… Plus ca mai apar tot felul de chestii a la Facebook care ma deranjeaza asa cum in gara in toiul unei convorbiri se anunta un tren care nu e al tau.
Cred ca un exemplu bun e bossul de la Apple – maleta aia neagra a lui (vesnica, de altfel…) e asociata cu ceva pe care lumea il va cumpara imediat.
Salutari!
Florin G
well, nu a renuntat, e bine mersi pe GBuzz :)) I’m follwing him! 🙂