Sunt 4 zile de cand calatorim de nebuni prin tara, prin zona Podisului Mehedinti si Tara Hategului. Oboseala incepe sa ne prinda si, in ciuda entuziasmului din fiecare dimineata, seara deja simti ca cei din echipe nu mai vor altceva decat sa ajunga la destinatie si sa se intinda in pat sau sa stea in fotoliile din receptie uitandu-se la ultimul episod din Robotzi.
Ceea ce mi s-a parut interesant in fiecare plecare de pana acum (cand eram 8-10 oameni), dar si in aceasta (cand suntem 20) este cum interactioneaza oamenii intre ei. Cei 20 de oameni care sunt plecati acum au istorii atat de diferite incat ai crede ca se iau de gat cu prima ocazie care li se ofera. Si totusi, te uiti uimit cum gasesc subiecte comune de discutie, de la cele la care te-ai astepta (gen Facebook, social media, locuri vazute prin lume samd) pana la cele complet neasteptate (recurenta dragostei neimpartasite in literatura interbelica in Romania, constructia personajelor principale in romanele lui Rebreanu de ex., subiecte discutate la noi in masina intre Deva si Sebes).
Sau iti dai seama ca stai de prea mult timp cu oamenii de fata cand cei din masina iti spun: “Ne-ai mai zis de doua ori aceeasi poveste!!!!!”. Norocul meu, am zis-o la fel, altfel sigur nu ma mai credea nimeni.
Aseara, inainte de a adormi, ma intrebam ce se intampla de 20 de oameni pot comunica relativ bine, fara drame, fara probleme majore, in ciuda faptului ca, din experienta, in momentul in care aduni 8 oameni pentru un mers la munte incepi sa ai super probleme. Si cred ca faptul ca totul e parte din ceva organizat, cu o stabilire clara a unei linii de decizie (unde se accepta si sugestii de la cei care participa, evident), totul duce la o atentie mult mai mare catre ce se vede in jur, catre locurile prin care mergem si catre oamenii de langa noi. Altfel, tot ce am face ar fi sa bombanim in barba ca “de ce nu vedem si …, ca e super misto. Si ce daca mergem inca 4 ore, merita alea 5 minute!”. Si poate ca ar fi ceva adevar, dar cand ai 20 de oameni trebuie sa il mai rogi pe Doru, din cand in cand, sa renunte la off-road-urile atat de distractive, sau trebuie sa imi spui si mie ca ar cam fi cazul sa mai mergem si pe drumurile batute si asfaltate, daca nu vrem sa ajungem a doua zi.
O concluzie? Nici una. Poate doar ca ar fi cazul sa va dati voie sa va descoperiti colegii de drum cand plecati undeva. Si sa stabiliti clar, de la bun inceput, cine decide, intr-un final, directia de mers. Chiar daca nu e cea care vreti, s-ar putea sa fie cea care va face experienta placuta si plina de povesti.
Acum plec, in 5 minute mergem spre Horezu, sa invatam sa facem oale. Apoi vedem biserica dintr-un pom de la Babeni, trovantii de la Costesti… si o surpriza off-road si montana din partea lui Doru.
O fi bine sa obosesti de la atata plimbare, eu unu cred ca e bine rau, ca vorba aia decat sa o duci rau mai bine o duci bine!
In mod cert e bine 😀 Mie imi place, altora poate nu, totusi 😛
Ce frumos ca mai sunt oameni care iubesc Romania, sau macar frumusetile Romaniei !
Felicitari pentru postare !
Ai un stil de a povesti de faci omul să vrea să fie în locul tău.:D :-bd
nu sunt de mult timp in lumea bloggurilor, dar bloggul tau este unul care pur si simplu ma prinde, ma face sa vreau sa citesc mai mult si astept cu nerabdare urmatorul post. Numa bine in calatoria voastra si, vorba lui Iosif, ma bucur ca mai sunt oamneni care iubesc frumusetile din Romania, ca nu vad ce altceva ti-ar m-ai putea place.