In facultate am avut o prietena buna. Nu am fost niciodata un cuplu, nu am vrut sa fim vreodata un cuplu, am fost doar prieteni foarte, foarte buni. Ea m-a invatat sa fac iahnie de fasole (prin telefon) si e prezenta in multe din amintirile din perioada facultatii.
Era studenta foarte buna, in anul 4 lucra deja la Arthur Andersen.
Ulterior, cu plecarea mea din Bucuresti pentru vreun an jumate, am mai pierdut legatura. Ne vedeam, totusi, o data la 2-3-4 luni, cand mai ajungeam prin Bucuresti. Ultima data am reusit sa ne vedem acum un an jumatate, din intamplare, la Piata Moghioros. Era duminica, pe la 7 seara, cumpara flori si se ducea la birou (da, duminica, la birou). Munca ii permitea sa ne vedem rar de tot. De multe ori imi returna un telefon dupa 5 zile (!) pentru ca nu avea timp si de multe ori ne vedeam la 9 seara, o ora, pana isi revenea, ca sa se apuce iar de munca.
De vreun an nu am mai reusit sa dau de ea. Am sunat-o anul trecut de Sf. Constantin si Elena (o chema si Elena) si m-a intrebat razand “nici anul asta nu ai uitat?”.
Am sunat si anul trecut de ziua ei, 11 octombrie, dar nu mi-a raspuns. Nu era nimic nou. I-am trimis mesaj cu “La multi ani!”.
Ulterior, am mai sunat-o o data, cred, dar la fel, nu mi-a raspuns.
Azi, in tren, venind de la Constanta, citeam in EvZ analiza mortii Ralucai Sorescu. La alte cazuri am citit: “Laura Damian, manager la Taxe, a murit anul trecut in iulie, in urma unui acceident de masina”.
Nu am stiut un an nimic (nu am fost niciodata apropiat de ai ei sau de prietenii ei). Sufletul mi-e greu si parca ceva s-a rupt. Stiam ca e undeva acolo, ca la un moment dat va avea timp sa imi raspunda la telefon… Mi-a fost teama sa aflu mai multe, pentru ca la un moment dat m-am gandit la ceva rau…
Adio, Laura Elena Damian, prietena draga. Te-am iubit mult de tot.
