BobbyVoicu.ro

Split Fiction. Cel mai bun joc pe care l-am jucat în ultimii ani. Daca nu chiar vreodata. Și sper sa pot sa explic mai jos de ce.

Da, stiu, nu multa lume a auzit de el. Și, sincer sa fiu, nici eu nu ma asteptam sa îmi placă asa de mult. Dar da, Split Fiction este o adevarata experiență. Pe langa povestea destul de interesanta, mecanicile de joc sunt ceva ce probabil ca nu vei mai intalni în alte jocuri prea curand.

Sa incepem cu inceputul. Split Fiction este un joc care se joaca DOAR în doua persoane. Nu il poti juca single player. Este un joc cooperativ la dublu. Iar mecanicile de joc folosesc asta la maxim. Și poti juca la dublu și “couch” (pe canapea, adica, în aceesi incapere) și online. Și ce e și mai interesant este ca doar unul dintre cei doi jucatori care joaca online trebuie sa cumpere jocul. Celalalt downloadeaza, practic, tot jocul, dar ca “Friend Package”, ca sa zic asa. Și nu poate juca singur sau cu altcineva care nu a cumparat jocul.

Stiu, au existat o gramada de jocuri co-op de-a lungul timpului, dar niciunul pe care l-am jucat eu nu are mecanici asa de specifice acestui mod de joc. De exemplu, la un moment dat fiecare dintre jucatori este un capat al unui sarpe care se poate misca doar daca ambii jucatori se misca intr-un anumit ritm. Sau sariti alternativ.

Mai mult, exista mecanici de split-screen, specific. În care personajele trec din “ecranul” propriu în “ecranul” partenerului. Sau cand trebuie sa se adapteze la schimbarea liniei de separare dintre jumatati. Nu vreau sa zic mai mult pentru ca am impresia ca, daca vreti sa jucati jocul, e posibil sa va iau din placerea descoperirii.

Era de asteptat ca Split Fiction sa fie foarte bun, de fapt, pentru ca Hazelight Studios nu e la primul joc de acest fel. Acum cativa ani am jucat, de exemplu, It Takes Two, un alt joc care se juca doar la dublu, dar ceva mai simplu ca mecanici și poveste. Și inainte de asta a mai existat un joc similar facut de ei, numit A Way Out. Asa ca mi se pare normal sa poti vedea evolutia de la un joc la celalalt.

În plus, povestea jocului este mai buna și, din punctul meu de vedere, mai bine adaptata pentru mecanica de co-op la dublu. Povestea are sens, intr-un mod foarte “de joc”, asa. Doua scriitoare se regasesc intr-un context în care au de-a face cu lumile pe care le-au creat în ceea ce au scris anterior. Un set de lumi e SF, celalalt fantasy. Și se vede diferenta foarte clar intre cele doua medii în joc.

Ah, și ce a mai fost foarte important pentru a avea o experiență cat mai placuta: cu cine joci. Daca joci cu cineva cu experiență în gaming, jocul e destul de usor. Dar daca joci cu cineva care nu prea are experiență… poate deveni o experiență complicata și lunga. Ca idee, Split Fiction ne-a luat vreo 15 ore pe parcursul a cateva zile, în maxim o saptamana, în timp It Takes Two mi-a luat 4-5 luni, jucat cam o data la 1-2-3 saptamani, desi cred ca are o durata de joc efectiv mai mica pe HowLongToBeat. Dar Split Fiction l-am jucat cu unul din cei mai buni prieteni ai mei, care e super pasionat de gaming, în timp ce It Takes Two l-am jucat cu sotia, care joaca jocuri mai rar de o data la un an. Și atunci, de obicei, jocuri de genul Sims samd.
Am recitit ce am scris și nu cred ca am lamurit de ce cred ca Split Fiction este un joc atat de bun cum am zis în primul paragraf.

Dar e o combinatie de lucruri.

În primul rand, povestea e buna. Nu la nivelul The Last of Us Part 1, dar buna.

Mecanicile de joc sunt asa de diferite și de surprinzatoare, chiar neasteptate, incat e o experiență foarte diferita de orice joc, oricat de bun, single player. Si, pentru mine, care ma joc pe calculator de cand aveam 5-6 ani, sunt extrem de putine mecanici care sa ma surprinda. Și da, probabil ca vei recunoaste mecanici de joc din alte jocuri, dar niciodata combinate asa de bine intr-un pachet complet.

Experiență co-op este extraordinara. Nu au fost aproape deloc momente în care sa nu intelegem ce avem de facut. Trebuia doar sa ne uitam în jur și intelegeam aproape imediat. In plus, mecanicile de joc se schimba de la nivel la nivel, in sensul ca nu joci tot jocul doar 3rd person, joci si top-down, si isometric, si side scrolling si… nu mai tin minte.

Și, intr-un final, ce joc AA sau AAA te face sa joci fiind un hotdog care trebuie sa isi puna ketchup și mustar pe el? Si aceasta propozitie sa aiba sens in povestea jocului? Zic și eu.

Ah, și cica se face film/serial, ceva. Abia astept, pentru ca se potriveste foarte bine mediul, cred.

Uite trailer-ul, mai jos, poate te convinge mai mult decat am facut-o eu.:

Ma plimbam azi pe Reddit și am vazut un thread despre faptul ca, data o distanta indeajuns de mare, un om poate sa depaseasca un cal. La modul ca daca e o cursa indeajuns de lunga ca distanta, omul bate calul.

Initial am crezut ca nu am citit bine, dar e adevarat.

Mai mult decat atat, exista o cursa intre oameni și cai în Marea Britanie. Da, de vreo 40 de ani, oamenii și caii concureaza pe o distanta de aproximativ 34 de km (sau 21 de mile).

Maratonul “Om contra cal” a inceput în 1980, cand un proprietar de terenuri din Tara Galilor a auzit o discutie intre doi oameni intr-un bar (ar fi fost super daca discutia era intre un om și un cal, dar ne multumim cu ce avem). Și cum nu aveam atunci pe ChatGPT sa intrebam cine ar castiga, singura optiune a fost sa testeze în viata reala.

Cursa a fost castigata prima data de un om pe bicicleta în 1989. Dupa un timp (în ‘93) bicicletele au fost eliminate și au mai trecut vreo 15 de ani pana primul om a castigat alergand, nu pe bicicleta. Huw Lobb a fost castigatorul cursei în 2004, cand a castigat și marele premiu de 25000 de lire sterline, premiu constituit din cate 1000 de lire pentru fiecare an în care a castigat un cal.

Poti citi mai multe pe Wikipedia, daca vrei, dar totusi intrebarea ramane: cum de a castigat un om o cursa cu un cal? Ia în considerare ca un cal alearga cu o viteza medie de vreo 45-50km/h, dar caii de curse alearga chiar mai repede de-atat. În timp ce un om alearga cam cu 9-10km/h în medie.

Motivul pentru care un om are o sansa mare, chiar, pe o distanta mai lunga? Faptul ca omul transpira. Da, tin minte ca am citit în “Born to Run” faptul ca oamenii sunt “vanatori de anduranta”, în sensul ca fugarim prada (animalul) pana nu mai poate, pentru ca noi transpiram și putem cara apa cu noi, în timp ce majoritatea animalelor (daca nu chiar toate) au nevoie de pauza ca sa isi regleze respiratia și sa bea apa. Dar totusi, nu imi inchipuiam ca am putea bate un cal pe 35 de km distanta.

Oricum, mi s-a parut interesant, pentru ca nu m-am gandit ca, vreodata, cineva a pus în practica raspunsul la intrebarea pusa la betie: “auzi, ba, cine alearga oare mai repede, un om sau un cal?”

Ah, și ChatGPT raspunde ca mai jos. Si mi se pare foarte clar: în ziua de azi, nu am avea niciodata un “Maraton Om contra Cal”.

Depinde! 😄 Hai să ne uităm la variante:

Pe distanță scurtă (100m – 400m):
Câștigă calul fără emoții.
Un cal de curse poate atinge 60–70 km/h. Cel mai rapid om, Usain Bolt, a atins vreo 44 km/h… pentru câteva secunde.

Pe distanță lungă (maraton – ultramaraton):
Poate câștiga omul!
Oamenii sunt excepționali la termen lung datorită transpirației (ne răcorim eficient) și rezistenței. De fapt, există o cursă reală în Țara Galilor numită Man vs Horse Marathon, iar în unele ediții omul a câștigat!

Pe teren accidentat:
Omul poate avea avantaj.
Caii sunt rapizi pe plat, dar pe dealuri, păduri, noroi – un alergător bine antrenat poate ține pasul sau chiar depăși.

Dacă e cu plan și strategie:
Omul.
Omul are creierul mai bun la planificare și anduranță. Calul se bazează pe forță brută.

Concluzie:

• Sprint? Calul.
• Anduranță? Omul are șanse.
• Teren dificil? Omul poate învinge.
• Inteligență? Omul… dacă nu se uită la TikTok în timp ce aleargă.

Somnul de dupa-masa. Asa de bun, dar în acelasi timp asa de vinovat, nu?

Cand eram mic, uram sa dorm dupa-masa. Eram plin de energie și dormitul dupa-masa era cea mai mare pedeapsa pe care mi-o putea da cineva. Dar maica-mea voia sa se odihneasca, din cand în cand, asa ca singura modalitate prin care putea sa aiba niste liniste era sa ma oblige sa dorm.

Și cred ca am ramas traumatizat de amiezile respective. E posibil ca uneori sa fi plans pana adormeam. Poate. Nu mai tin minte exact.

Insa am ajuns adult. Și somnul de dupa-masa pare mai apetisant, sincer sa fiu. Dar tot nu pot sa dorm fara sa ma simt vinovat ca nu fac ceva util. Singurele dati cand imi permit sa nu ma simt vinovat sunt cand nu ma simt bine – lucru care se intampla foarte rar, din fericire – sau cand sunt ATAT de obosit incat nu imi pot tine ochii deschisi. De obicei dupa calatorii pe zone de fus orar foarte diferite.

Și de fiecare data cand dorm dupa-masa simt doua stari în conflict.

Ma simt extraordinar de bine cand ma trezesc. Plin de energie seara, cand de obicei sunt super “low-energy”. Abia astept sa ies din casa cu catelul, desi de obicei se simte ca un efort prea mare (noroc ca Miruna preia sarcina asta de cele mai multe ori). Ma plimb mai mult, daca am cum. Chiar, de multe ori, muncesc la task-uri pe care în mod normal le aman pentru dimineata, cand sunt, de obicei, plin de energie.

În contrast cu starea de bine, insa, simt un sentiment de vina permanent. Ca puteam sa fac o gramada de chestii din lista de lucruri pe care mi le doresc sa le fac. Și nu ma refer aici la munca, de cele mai multe ori, ci la hobby-uri. Ma gandesc ca în loc sa dorm puteam sa ma joc ceva (desi asta pot sa trec la munca, la R&D, uneori). Sau ca puteam sa citesc o carte pentru care tot nu am timp în ultima vreme. Sau sa fac un lego. Sau sa ma duc la sala (yeah, right!). Ma rog, intelegi tu.

Astazi, cand scriu, e o zi în care am dormit dupa-masa. Am fost super obosit dupa niste drumuri prin tara la cateva evenimente, trezit prea dimineata, dormit prea putin în cateva nopti la rand. Asa ca azi, cand am ajuns acasa, m-am dus direct în pat și am dormit aproape 3 ore. Și m-am trezit semi-vinovat, asa. Ca poate, totusi, as fi rezistat sa mai completez cateva task-uri.

Dar mi-a trecut repede. Pentru ca, intr-adevar, aveam nevoie. Și, nu stiu, ma gandesc ca ar trebui sa incerc mai des. Nu de alta, dar în ultimul an nu am dormit dupa-masa decat o singura data. Sau, poate, de doua ori. Chiar nu mai tin minte. Am auzit ca și memoria are nevoie de somn, deci e normal sa nu imi aduc aminte, aparent.

Somn usor!

Una dintre companiile mele preferate din ultimii ani este Panic. O companie de care nu auzisem aproape nimic acum vreo 8 ani, desi exista din 1997. De fapt nu ca nu auzisem, ca stiam de Transmit, aplicatia lor de FTP, dar nu retinusem compania. Ah, și mai folosisem, pentru putin timp, aplicatia lor de dezvoltare web, Coda (sau Nova, cum se cheama acum).

Dar momentul în care am tinut-o minte a fost cand am jucat Firewatch, un joc care mi-a placut foarte mult. Și cand am aflat ca aceasta companie de software, Panic, este firma care distribuie jocul. Și am inceput sa ma intreb ce face o companie de software, care nu are nicio tangenta cu jocurile, în industria asta. Ce i-a facut pe fondatori sa spuna, la un moment dat, ca vor sa sustina și sa distribuie un joc?

Nu stiu de ce, dar mi s-a parut o idee extraordinara. Mi s-a parut extraordinar ca niste oameni sa decida, la un moment dat, ca vor sa urmeze o pasiune pe care o au.

Pe urma oamenii au distribuit Untitled Goose Game care a fost un super succes. Deci pare ca se pricep si au inteles cum sa faca toata combinatia asta cu distributia de jocuri.

Cand am auzit, insa, în 2019, ca vor sa lanseze o mini-consola de jocuri, am zis ca au innebunit de tot. Pentru ca, nu numai ca intrau intr-o piata dominata de jucatori de miliarde de dolari (Sony, Microsoft, Nintendo), dar consola asta a lor era alb-negru și avea o manivela pe care sa o invarti cand mecanica jocurilor cerea asa ceva. Si e un galben aprins. Mai mult decat atat, consola trebuia sa aiba parte de un numar de jocuri livrate saptamanal, ca un sezon de seriale.

Pe bune, cand am auzit prima data despre Playdate, caci asta e numele consolei, am zis ca oamenii au innebunit. Ca au devenit miliardari și nu stiu pe ce sa isi cheltuie banii de pensie.

Și totusi. În 2025 consola deja a vandut 70.000 de bucati, au doua sezoane de jocuri. Cate 12 saptamani de sezon. Cu doua jocuri pe saptamana, spre deosebire de planul initial de un joc pe saptamana. Și cu o librarie de jocuri din ce în ce mai bogata.

Iar ieri am comandat și eu una. Am vrut sa iau una de la inceput, dar au fost vandute toate din perioada de pre-vanzare tot timpul. Acum, intr-un final, am putut comanda una de pe site-ul lor direct, nu de la cine stie cine de pe eBay, la de trei ori pretul original. Și sunt foarte bucuros, desi va dura 4 saptamani pana ajunge la mine.

Am comandat acum, în sfarsit, cand mi-am adus aminte. Pentru ca acum cateva zile am dat de un articol/podcast cu toata istoria creerii acestei miniconsole. Cu ce inseamna sa faci un produs hardware cand nu ai nicio idee despre cum sa faci asa ceva și, mai mult de-atat, cand o epidemie globala opreste toata productia.

Daca vreodata, intr-un moment, te gandesti ca ai putea sa faci ceva complet diferit de ceea ce stii, experiență Panic s-ar putea sa te incurajeze sa incerci și tu. Dar! Daca un iti iese, te rog sa nu vii sa mi te plangi. Dar poti sa vii sa imi povestesti. Ca sunt sigur ca ceva super interesant s-a intamplat oricum.

Acum aproape 40 de ani, poate chiar mai mult, am pus prima data mana pe un PC. Eram la unchiul meu la birou și, bineinteles, m-am jucat. Lemmings, dacă tin minte bine. Sau e posibil sa fi fost Golden Axe. Oricum, unul dintre astea doua jocuri. Poate chiar amandoua din prima zi.

Nu era prima data cand foloseam un calculator, insa. Avusesem norocul (care în România comunista chiar era un noroc) sa folosesc un Sinclair ZX Spectrum la cel mai bun prieten al meu. Tatalui sau, profesor de matematica, i se permisese achiziționarea unui astfel de calculator din UK. Iar noi (eu și prietenul meu), am abuzat din plin aceasta achizitie. Astfel incat, la un moment dat, am primit interdictie sa il mai folosim, dupa ce i-am stricat tastele (vestit de proaste) jucand The Exploding Fist in doi.

Oricum, acesta este prima platforma de computing pe care majoritatea celor de varsta mea, poate chiar mai tineri și în mod cert, mai în varsta, au folosit-o.

Apoi a început sa apară ceva oarecum diferit. Device-uri mult mai mici, pe care le puteai folosi pentru a face lucruri specifice. Inclusiv, sau mai ales, sa te joci. Bineinteles, vorbim aici de Nintendo GameBoy, in 1989. Apoi asa-zisele “Tetris-uri”. Dar eu am avut prima experiență cu un joc complex pe o platforma de tinut în mana cu o versiune de Palm. Care avea un joc gen Elite, foarte simplificat.

Apoi telefoanele au inceput sa aiba indeajuns de multa putere sa poti juca jocuri simple. Snake, bineinteles, pe Nokia, a fost campionul. Dar aveai și alte tipuri de jocuri. Simple, dar existau.

Iar în 2007 a aparut iPhone. Care, impreuna cu App Store-ul din 2008, a lansat, practic, ceea ce acum consideram a doua platforma de computing: smartphone-ul. Telefonul pe care acum putem face absolut orice vrem, desi anumite lucruri sunt în continuare mai usoare pe PC.

Și, bineinteles, avem deja primele generatii native smartphone-ului. Nu numai ca varsta, dar și ca locații geografice. Majoritatea utilizatorilor de platforme de computing și de internet din tarile mai sărace au sărit peste PC și folosesc direct device-uri mobile. Telefoane, tablete. Mă uit la nepoata mea, care are 18 ani, și pentru ea e mult mai ușor sa foloseasca tastatura de pe un telefon decât tastatura de pe un PC/laptop. Ceea ce nu pot sa spun despre mine. Deși ma descurc relativ ok cu tastatura unui telefon, PC-ul este locul unde prefer sa scriu textele mai lungi.

Avem, astfel, în acest moment, doua platforme de computing: PC-ul și smartphone-ul. Folosite în același timp, de cele mai multe ori, pentru task-uri diferite. Și în proporții diferite, în funcție de generatie și de localizarea geografică la diferite momente în timp.

Ce e important de inteles, insa, este ca niciuna dintre aceste platforme nu exista intr-un vid, ele fiind complementare. Deși anumite task-uri sunt mai ușor de facut pe o platforma sau pe cealalta, cel puțin pentru mine: prefer sa ascult muzica și podcast-uri pe telefon, cu casti, în timp ce prefer sa fac plati din banca prin desktop/laptop.

Ca sa nu mai zic de citit, bineinteles, care se intampla în proportie de 95% pe Kindle, sau în aplicatia de Kindle de pe telefon sau tableta.

As zice ca în jur de 70-80% din activitatea mea zilnic de computing se intampla pe un device mobile. Practic, folosesc PC-ul acasa și telefonul cand sunt plecat (și acasa). Dar în mod cert nu am renuntat la PC.

Ah, dar mai exista și zona de gaming, din ce în ce mai populara și forma de entertainment cu cea mai mare amprenta financiara dintre toate formele. Jocurile se intampla pe device-uri dedicate (console), dar se intampla și pe aceste platforme de general computing: pe PC și pe mobile.

Mai mult decat atat, nu doar ca “se intampla”. Aceste doua platforme sunt platformele cu cel mai mare procent de activitate de gaming din lume: mobil și PC, în ordine. Cele doua platforme “generale” de computing sunt, în acelasi timp, și cele mai mari platforme de gaming din lume.

Dar în “scurt” timp, vom avea inca o platforma de computing folosita de masa mare de oameni. XR-ul. Dar despre asta, intr-un “epsiod” viitor, pe masura ce imi formulez ideile.

Acum 10 ani am decis sa nu mai scriu în romana. Interesele mele, inclusiv prezenta fizica, nu mai erau legate de Romania prea mult. Asa ca am decis ca tot continutul pe care il creez sa fie în limba engleza.

Evident, avantajele limbii engleze sunt clare. O audienta potential mai mare, reteaua de contacte pe care ti-o poti forma e mai mare. Uneltele de promovare, la vremea respectiva, în 2015-2016, erau mai bune și mai multe pe partea de limba engleza. Inclusiv retele sociale, mai ales Twitter, la momentul respectiv, erau bazate în primul rand pe limba engleza.

Asa ca am ales limba engleza. Mai mult decat atat, am inchis blogul în limba romana pentru ca impartea audienta. Cei care ma citeau în limba romana stiu ca citeau și în engleza, asa ca nu am simțit ca e o mare diferenta pentru ei.

10 ani mai tarziu, ce s-a schimbat? De ce sa reactivez un blog în limba romana care, în baza rationamentului anterior, nu are audienta?

Pentru ca mi-am dat seama ca e mai usor sa ma exprim în romana cand e vorba de scris “neprofesional”. Pentru ca, din punct de vedere cultural, e mai usor sa gasesc legaturi cu cititori care s-au nascut și trait în Romania majoritatea vietii lor. Și pentru ca mi-am dorit sa scriu iar despre lucruri care nu au legatura cu ceea ce fac eu în spatiul profesional (MixRift, adica).

Asa ca ma intorc la limba romana. Și la scris ca în primii ani de blog, cand nu aveam audienta în afara de prietenii mei apropiati.

Și da, am scris și scriu zilnic in limba romana, în jurnalul personal, dar am trasatura narcisista care spune ca exista momente cand vreau sa fiu și citit, nu numai sa scriu.

De ce nu video? Pentru ca e efort mai mare pentru mine. Am incercat, dar exista doua probleme. Prima, de tehnologie. Mi-e complicat sa editez, imi ia mai mult timp și nu imi place. A doua, insa, e cea mai importanta. Cand scriu ma ajuta, în primul rand, sa imi formulez propriile idei intr-o forma mai comprimata, mai coerenta. Vorbitul, nu prea. Imi place sa vorbesc și mi-ar placea sa am un podcast despre gaming (în limba engleza) la un moment dat, dar cele doua manifestari de creativitate sunt complet diferite pentru mine. Acum prefer sa scriu. Iar. Din nou. De la inceput. Fara audienta și fara scop.

Asa ca, daca mai ajungeti pe-aici – din greseala, presupun, mai reveniti. Nu de alta, dar unde mai puteti citi despre motivele pentru care pisicile ne urmaresc fiecare miscare de la geam, desi suntem la 50m distanta de ele? Sau, la un moment dat, de ce am ajuns sa ma uit la fotbal american la 40 de ani. Și de ce cred ca e cel mai interesant sport din punct de vedere strategic și de business?

Ah, și ca o concluzie, asa, mi-am adus aminte ce m-a facut sa redescopar placerea de a scrie în limba romana. Am recitit recent un articol scris de Vlad, varul meu, acum multi ani, despre o calatorie din Romania pana în Spania/Portugalia, cu masina. Și mi-am dat seama ca, daca eu as incerca sa scriu aceeași poveste în limba engleza, și-ar pierde foarte mult din savoare. Pentru ca audienta e clar diferita și nu intelege referintele. Plus, mi-e cu mult mai usor sa (re)gasesc tipul de umor cu care am crescut decat sa scriu la un numitor comun scazut pentru toate culturile care ar citi în engleza.

Adica, vorbind de articolul lui Vlad, ce ar putea sa inteleaga un american, de exemplu, din urmatorul citat?

“Cum probabil sunt șanse mai mari ca omenirea să colonizeze Marte decât să se construiască o autostradă București-Belgrad sau București-Zagreb în următorii 100 de ani, drumul cel mai logic spre Slovenia și Italia este București-Pitești-Sibiu-Arad-Budapesta și de-acolo fiecare unde are treabă. Bineînțeles, frica cea mai mare ne-a fost pe bucata de drum pe care-o aveam de făcut în România. Adică ieșitul din București, apoi Pitești-Sibiu cu minunata Valea Oltului și, bineînțeles, sectorul Lugoj-Deva, care se pare că se ia la întrecere cu Ploiești-Brașov sau Pitești-Sibiu pentru premiul de cel mai “fantasmagoric” segment de autostradă din România.”

Dupa cum spuneam…

Cand ma intreba lumea cati bani sper sa fac din online, la inceputuri, prin 2005, raspunsul meu era: “atat cat am nevoie ca sa pot plati pe cineva sa faca curatenie și sa pot manca fiecare masa în oras”.

Nu am idee de ce, dar niciodata nu mi-a placut sa imi fac de mancare. Bineinteles, sa nu credeti ca gateam cine stie ce mancaruri, dar stiu sa imi fac niste ochiuri, niste cartofi prajiti, un piure de cartofi. Am facut chiar și sarmale, iahnie de fasole și ciorba, la un moment dat. Da, stiu, nu suna extraordinar, dar chiar nu imi place sa gatesc.

Ce nu am luat în calcul, insa, este cum sunt gatite mesele la restaurant. Cu mult unt, cu grasime, nu foarte sanatos. Dar la 25 de ani sau cat aveam la momentul respectiv, impreuna cu cele 75 de kg cu hainele ude, sanatatea și greutatea nu erau prioritare.

Ca sa nu mai spun ca e foarte usor sa comanzi pizza și prajeli cand ai de ales dintr-un meniu. Și ti-e foame. Cati dintre noi ar alege “mancarea sanatoasa” cand au optiuni mai gustoase? Și miroase de innebunesti în restaurant?

20 de ani mai tarziu, insa, discutia e diferita. Relatia mea cu greutatea a fost – și inca e – una foarte duala, asa. Eu scap de kilograme, ele vin inapoi. Uneori mai greu, alteori mai repede, dar se intorc în mod constant. Chiar daca eu nu le vreau.

Ultima gaselnita a fost sa ma apuc sa invat sa gatesc. Da, stiu, la o varsta asa de frageda…

M-am gandit ca gatitul este ceva ce imi va permite sa controlez mai mult ce mananc și, mai mult de-atat, sa inteleg cum sa fac și mancarea sanatoasa sa fie mai gustoasa. Sau mai pe gustul meu, cum vrei. Pentru ca nu e ca și cum nu am mancare gatita acasa. Dar gusturile noastre sunt atat de diferite incat prefer sa imi gatesc eu, asa cum imi place mie.

Iar mancarea din Portugalia, unde locuiesc, nu imi place. Deloc aproape. E seaca rau. Fara prea multe condimente. Bine, fructele de mare și pestele sunt proaspete și bine facute. Pentru cine vrea asa ceva. Pentru ca eu în mod cert nu vreau sa mananc prea des. Desi crevetii în usturoi sunt extraordinari. Dar, ati ghicit, nu prea sanatosi.

Și cand am vrut sa aducem pe cineva sa ne gateasca… sa spunem ca era prea mult mancare portugheza în meniu. Iar daca vrei mai diferit e cam scump. Foarte scump.

Revenind. Primul pas a fost sa imi caut sistemul de invatare. Și cand am inceput sa ma uit la retete, am ajuns la concluzia ca toata lumea crede ca cine gateste stie deja un limbaj secret, pentru ca eu am senzatia ca nu vorbesc limba. Ce inseamna “doua degete de sare”? Sau “un varf de lingurita de piper”? Sau cand zice “pune în cuptor”… inseamna ca pun acolo și las pana se strica?

Bineinteles, exagerez. Dar nu chiar.

Asa ca am cautat un sistem care sa ma ia efectiv de la 0. Și l-am gasit la Tim Ferris și a lui “4 Hour Chef”. Care este o carte despre meta learning la baza, dar care te ia sa te invete sa gatesti intr-un mod foarte structurat. De la ce ai nevoie în bucatarie (cu explicatii la ce vei folosi), pana la ce inseamna fiecare mic element dintr-o reteta.

Ah, și am uitat sa spun, am fost plecat de-acasa cateva luni pentru business, timp in care am locuit intr-un apartament cu o bucatarie destul de goala din punctul de vedere al uneltelor. Asa ca a trebuit sa populez spatiul “de lucru”.

Dupa ce am facut comanda de tot ce era nevoie, am zis sa ma apuc de prima reteta. Apropo, toate uneltele m-au costat vreo 200€/1000 lei în total, deci nu ceva foarte scump. Mai mult cutitul, care a fost vreo 60-70€, a fost mai scump. În rest, destul de ok.

Prima reteta, deci. Scrambled eggs, ca nu stiu cum le zice în limba romana. Facute insa intr-un stil foarte “mucios”, care mie nu imi place. Dar le-am facut asa, sa vad cum ies și sa respect reteta. Și daca textura lor nu mi-a placut, condimentele au fost insa deosebite. Nu e cine stie ce, niste praf de chimen, menta și usturoi, pe langa sare și piper, dar au iesit deosebite. Dupa care am inceput sa le fac mai putin mucioase, cu textura care imi place. Și-acum asta mananc cel mai des dimineata.

A doua reteta a fost o versiune de Osso Buco. Care nu e chiar Osso Buco, dar indeajuns de aproape. Pe care am ajuns, dupa cateva incercari, sa o fac cu pulpe de pui, ca nu prea imi place vita și mielul, recomandate de Ferris. Dar nu iese rau. Mai ales atunci cand nu fac experimente pe reteta. Cum am facut cand am pus mai mult sos de rosii/rosii decojite si a iesit cam… nu asa de buna.

A treia reteta (din 15 sau 16 retete initiale, chiar asa, pentru oamenii care doar vor sa nu moara de foame) a fost piure. Nu de cartofi, de conopida. Nu cu lapte, cu crema de cocos. A iesit ceva ok, ce sa zic? Mancabil, dar nu pe gustul meu prea mult. Și asta pentru ca Ferris face doar retete de slow carb diet, care e dieta promovata de el. Am facut doar o data, dar am sa incerc la un moment dat sa fac piureul asta de conopida cu lapte și unt. Mai putin sanatos, dar mai cu gust, probabil.

Și cam aici m-am oprit. Ca fac doar o reteta pe saptamana, cand am timp. Și în ultima vreme nu prea am avut, de la calatorii.

Care e rezultatul, insa, pentru o perioada asa de scurta? Trebuie sa spun ca am inceput sa fiu ceva mai atent la mancare. În primul rand ca am redescoperit ca pot sa fac ceva cu oua în 10 minute (plus ca noile condimente chiar sunt bune), pana la a face pui la cuptor în 2h, cu doar 20 de minute de munca efectiva. În al doilea rand, sunt mai atent la gustul mancarii cand mergem la restaurant sau comandam. Și comand mult mai putin aluat (as în paine și pizza).

Pana acum nu am vazut un efect extraordinar asupra greutatii, dar ma simt ceva mai bine.

Ah, și da, ma misc cam greu cu invatatul. Dar mi-am propus tot “cursul” asta pe o perioada de aproape un an. Deci e ok. Pentru ca mai am de facut și altele în rest (ca noi toti, nu?). Plus ca iar calatoresc ca o pasare migratoare. De cand a inceput anul am stat acasa doar doua luni. Ma mir ca inca nu a schimbat nimeni yala. Asa ca un an imi permite sa mai și traiesc.

Și da, tot nu imi place gatitul.

Am avut intotdeauna o relatie ambivalendat cu Bucurestiul. Nu mi-a placut niciodata cu adevarat. L-am simțit ca “acasa” pentru o perioada de timp acum mai mult de 15 ani pentru ca aici erau prietenii mei, grupul de oameni cu care ma simteam confortabil și în largul meu. Dar, overall, nu am simțit niciodata ca e “casa” mea.

A existat insa, ceva ce intotdeauna mi-a placut. Terasele urbane ale orasului, cu locuri largi, curti mari și cu vegetatie multa. Cum este Verdi Domenii, unde am fost acum ceva timp. Desi, sincer sa fiu, la momentul respectiv, acum 15 ani, nu cred ca as fi mers vreodata la Verdi Domenii. Pe langa ca era cam departe, nici nu era stilul meu.

Stilul meu era mai degraba locuri mai muncitoresti, asa, cu mese și scaune din plastic, unde puteai sa mananci și mici, sa bei și bere. Desi berea nu era parte din viata mea, la fel cum nu e nici acum, micii inca ma pacalesc.

Vara, desigur, era momentul cel mai bun pentru terase. Și pentru mine la terase. Seara, în zilele atat de calde incat erau 25 de grade la ora 10, noi eram la terasa și stateam la povesti. Cu Varu, cu Adi, cu Alex. Parea nesfarsit. Nopti și nopti, una dupa alta, în care asta faceam. Singurul lucru care se schimba era unde. Și, uneori, cine mai era acolo. Dar intotdeauna gaseam undeva o terasa cu locuri confortabile și cu oameni interesanti.

Veneau oameni din blogging, oameni de pe Twitter, din online business, tehnologie. Era o lume diferita in anii aia. Nimeni cu video, nimeni din YouTube sau TikTok 😀

Da, evident, este și nostalgie multa. Acum cateva saptamani, cand eram la terasa cu Adi, dupa-masa, am avut iar, un moment de amintire. De calm și de relaxare, ca și cum nimic nu e urgent. Desi nu sun nici calm, nici relaxat.

Cel mai mult, insa, am simțit lipsa teraselor din Bucuresti în Portugalia, unde locuiesc acum. Pentru ca Portuglia nu are caldura din Bucuresti. Caldura înabusitoare și cu un aer care parca sta, nu se misca. Portugalia are terase practice, unde lumea vine sa manance și sa plece, nu sa stea cu orele cu prietenii, pentru ca masa de pranz e sfanta aici. Asta inseamna, insa, ca si mobilierul de terasa e super practic. Super incomod, chiar.

În plus, am senzatia ca, oricat de mult imi doresc sa nu fie asa, Portugalia nu e Romania. Oricat de mult am vrut sa plec sa plec din tara, tara a ramas cu mine. Amintirile comune, modul comun în care am trait copilaria cu cei din jur, adolescenta. Toate contribuie la un confort personal foarte mare.

Terasele din Bucuresti sunt, cumva, simbolul adaptarii continue la o tara diferita. Faptul ca, oricat de mult efort fac, nu simt niciodata aceeași relaxare la “pastelariile” din Portugalia. Indiferent cat de mult imi place aici, cat de mult as vorbi limba. Pentru ca niciuna din terasele de-aici nu are mobilierul de terasa și caldura grea din Bucuresti. Iar oceanul, cu toata salbaticia si frumusetea lui, nu poate compensa tot timpul.

E ciudat, nu? Ca am plecat de la cat de mult imi plac terasele din Bucuresti și am ajuns la o discutie despre dificultatea adaptarii la o alta tara. La alt mediu, pe care nu il cunosti de mic. Unde totul necesita un efort suplimentar de adaptare. Unde orice lucru necesita mai multa energie din partea ta. Și cred ca ar trebui sa ma gandesc mai mult la asta.

Imi plac adidasii colorati puternic. Cat mai puternic, cu atat mai bine. Am o pereche de adidasi atat de galbeni incat nu as fi nelalocul meu intr-o livada de lamai. Am multe perechi de adidasi rosii. Albastri. Multe, multe culori. Chiar și negri, pentru cand e ceva mai oficial.

Dar pana anul trecut nu am avut niciodata adidasi albi. Cristina nu purta decat adidasi albi, dar eu nu m-am impacat niciodata cu ei. Și mi se pare destul de evident motivul: ati vazut ce repede se murdaresc și cata grija trebuie sa ai de ei?

Acum un an, insa, am decis sa imi cumpar niste adidasi cu talpa mai groasa. Stiti de care, cei pe care parca plutesti cand mergi, cu talpa de 3-4 cm. Motivele sunt variate, dar cele mai importante tin mult de genunchi și varsta.

Asa ca am ajuns la Hoka. Un brand nou de adidasi despre care nu stiam atat de multe, dar care au niste versiune de culori super ametitoare. Insa magazinul în care am ajuns sa testez nu aveau culorile pe care le voiam. Dar aveau o pereche de adidasi albi. Un alb intens, cu galben fosforescent pe parti și în varf. Numit, descriptiv, “white lemonade”. Poate nu combinatia pe care mi-o doream, dar cand am analizat optiunile (culori, model, marime și pret), a meritat sa imi iau perechea respectiva.

Eu locuiesc de ceva ani în Portugalia, intr-un orasel apropiat de ocean, unde a sta la semafor mai mult de o data inseamna trafic ingrozitor. Portugalia nu are prea mult asfalt pe trotuare, pentru ca folosesc un tip de piatra specific tarii – care are problemele sale, mai ales ca aluneca foarte mult cand ploua, dar asta e alt subiect, pentru alta data. Mai mult, zona în care locuiesc eu nu cred ca a vazut zapada altfel decat la televizor, asa ca rareori ai mizerie pe trotuare.

În contextul de mai sus, a avea adidasi albi nu e o propunere chiar asa de risqué. Poate din punctul de vedere al modei, dar în mod cert nu din punctul de vedere al culorii lor dupa ce ii porti cateva zile.

I-am folosit fericit, cand și cand, vreo jumatate de an, timp în care și-au pastrat culoarea foarte bine.

Și apoi am ajuns în Bucuresti intr-o perioada de primavara, fara ploi. Un mai foarte calduros, cu canicula în cateva zile.

O saptamana. Atat a durat sa fie nevoie sa imi spal adidasii. Pentru ca ajunsesera de o culoare nedefinita spre gri, asa.

Am o relatie complicata cu Bucurestiul. L-am urat și l-am iubit în acelasi timp ani de zile. Mi-a fost casa timp de 20 de ani de viata, cea mai lunga perioada din viata mea intr-un singur loc. Am plecat și pentru ca rata de imbolnavire din cauza poluarii e foarte mare. Și, din pacate, tot acolo e.

Și da, inteleg. E oras mare. Cu multi oameni. Și poate ca niciodata nu va fi mai putin poluat și aglomerat.

Sau pot sa imi cumpar adidasi gri și sa nu ma mai gandesc.

Astazi (1 iunie) m-am uitat la formula 1 la o intreaga cursa (Spanish Grand Prix). Dupa mult timp, cand de obicei ma uitam doar la rezumate, astazi a fost o zi în care am simțit ca merita sa ma uit la toata cursa.

Și, sincer sa fiu, nu stiu ce sa cred. Primele 50 de ture au fost destul de plictisitoare, cu singura chestie diferita fiind Verstappen cu 3 opriri la boxe. Și, cand sa se termine cursa, mai erau vreo 10-11 tururi, Antonelli are o problema cu motorul, opreste, asa ca intra Yellow Flag.

Și, ce sa vezi? Devine interesant, deodata. Majoritatea din fata intra la boxe pentru ultima data, dar Verstappen intra și schimba cu cauciucuri hard, pentru ca nu mai avea Soft. Și nu a fost ok. A pierdut locul 3, la Leclerc, apoi l-a lovit pe Russell cand il depasea. Și asta a insemnat 10 secunde de penalizare care l-au dus pe locul 10. Pentru ca a parut ca l-a lovit intentionat pe Russell. Ceea ce cred ca a și fost, cunoscand tipul de personalitate al lui Max.

Intr-un final, o cursa interesanta, dar mi-as dori sa castige Lando campionatul asta, pentru ca am senzatia ca Piastri nu va mai pierde vreodata, daca reuseste sa il castige pe asta.

Revenind la Formula 1. Ma uit de la primele curse ale lui Schumacher, de prin ’91, cand aveam 13 ani si TVR a inceput sa transmita Formula 1. Cred ca prima cursa pe care am vazut-o vreodata era fie prima lui cursa vreodata sau prima lui cursa castigata. Oricum, asta m-a facut fan Schumacher pe viata. Cu toate bubele lui de personalitate. De fapt, cred ca e foarte similar cu Max, sincer sa fiu, doar ca poate mai bun cu presa. Si eu eram mai tanar si mi se parea cool ca era cum era.

Și de-atunci tot m-am uitat. Am vazut trecerea lui Schumi la Ferrari, primii ani pana a reusit sa fie campion mondial. Cu anul accidentarii, anul în care Irvine aproape a castigat, doar ca Schumi a decis sa nu il ajute în ultimele curse, ca sa fie el omul care readuce titlul la Ferrari. Exact ce ziceam mai devreme, nu era cel mai placut ca personalitate pe circuit.

Apoi am avut sansa sa il vad pilotand. Desi se retrasese (de 6-7 ori campion mondial), a revenit pentru doi ani ca sa ajute la lansarea Mercedes. Și a facut-o cu o casca rosu Ferrari, pentru care a avut permisiunea ambelor echipe. Ah, și l-am vazut la Monza cand, blogger “celebru” fiind, am fost invitat acolo de Mobil 1. Și a fost extraordinar. Fanii Ferrari (intre care eram asezat), au fost mai entuziasmati cand trecea el decat cand trecea Alonso, care era pilotul 1 al scuderiei și, mai mult, campionul mondial.

Apoi am renuntat sa ma mai uit. Nu mai stiu de ce, dar nu ma mai interesa asa de mult. Hamilton a avut perioada lui de varf, cand a fost campion complet cu Mercedes, dar pentru mine nu a fost niciodata ceva interesant. Nu am idee de ce. Are o pcam ersonalitate plangacioasa uneori.

Oricum, am revenit la F1 datorita Netflix. Drive to Survive e, la modul serios, cel mai bun documentar despre sport pe care l-am vazut. Poate la nivel cu cel despre Michael Jordan. Dar Drive to Survive reuseste sa te faca sa iti pese de pilotii care nu castiga în permanenta, care doar conduc pentru echipele de mijloc. Da, chiar foarte misto.

Și am revenit la țanc ca sa il vad pe Max și sa nu imi placa. Sa imi placa de Albon și de cei din middle pack. Și sa ma bucur cand Aston Martin i-a luat fata lui Red Bull. Iar acum, sincer sa fiu, mi-as dori sa castige Lando Norris campionatul.

Și da, cam asta e relatia mea cu F1. Fan uneori, spectator o data.